|
JULES VERNE
BURSE DE CĂLĂTORIE Bourses de voyage (1903) Ilustrații de Léon Benett PARTEA ÎNTÂI CONCURSUL Premiul
întâi, ex aequo, 1 Louis Clodion și Roger Hinsdale, anunță cu voce
răsunătoare directorul Julian Ardagh. Aclamații
puternice, urale și aplauze prelungite îi întâmpinară pe cei doi laureați ai
concursului. Apoi, de
pe înălțimea unei estrade ridicată în mijlocul vastei curți a școlii Antilian,
continuând să citească lista din fața lui, directorul făcu cunoscut numele
următorilor premiați: Premiul
doi: Axel Wickborn. Premiul trei: Albertus Leuwen. O altă
salvă de aplauze, mai puțin puternice decât cele dinainte, care veneau totuși
din partea unui auditoriu entuziast. Domnul Ardagh urmă: Premiul
patru: John Howard. Premiul cinci: Magnus Anders. Premiul șase:
Niels Harboe. Premiul șapte: Hubert Perkins. Și,
întrucât se porniseră, aplauzele nu mai conteniră în timpul citirii rapide a
numelui câștigătorilor. Mai
rămânea să fie anunțat un ultim premiat, căci acest concurs cu totul special
trebuia să cuprindă nouă laureați. Numele său
fu rostit de director: Premiul
opt: Tony Renault. Cu toate
că Tony Renault obținuse ultimul loc, strigătele de «bravo» și
«hip-hip-ura» nu se mai sfârșeau. Bun camarad, îndatoritor și isteț, săritor la
nevoie, Tony număra numai prieteni printre colegii din Antilian
School. La citirea
unui nume, fiecare dintre câștigători se urca pe estradă pentru a primi
strângerea de mână a domnului Ardagh, apoi se întorcea în mijlocul camarazilor
săi mai puțin norocoși, care-l aplaudau din toată inima. Ați putut
observa ușor diversitatea numelor celor nouă laureați, care indica naționalități
diferite. Această diversitate se explica prin faptul că instituția pe care o
conducea domnul Julian Ardagh, la Londra, Oxford Street 314, era cunoscută și
foarte apreciată sub denumirea de Antilian School. Ea fusese înființată
cu 15 ani înainte pentru copiii din Antilele Mari și Mici din Antilia, cum se
mai spune. Elevii veneau din insule pentru a-și continua sau desăvârși studiile
în Anglia. Rămâneau aici până împlineau 21 de ani primind o educație foarte
folositoare în viața practică, dar și o completă instrucție literară,
științifică, industrială și comercială. Antilian School avea pe atunci
vreo 60 de elevi, care plăteau o taxă destul de mare. Ei terminau școala fiind
pregătiți pentru toate profesiunile, fie că ar fi rămas în Europa, fie că s-ar
fi înapoiat în Antile. Rareori se întâmpla ca în cursul unui an școlar să nu se
fi întâlnit aici, în număr inegal dealtfel, spanioli, danezi, englezi,
francezi, olandezi, suedezi și venezuelieni. toți originari din acest arhipelag
al Insulelor Vântului și al celor de sub Vânt 2. Această
școală internațională, destinată numai tinerilor din Antile, era condusă, cu
concursul unor profesori eminenți, de domnul Julian Ardagh. În vârstă de 50 de
ani, administrator serios, prevăzător, merita pe bună dreptate toată încrederea
familiilor. Avea un personal didactic de o valoare incontestabilă fie că era
vorba de litere, știință sau de artă care lucra sub responsabilitatea sa. La
școala Antilian nu erau uitate nici exercițiile fizice, sporturile atât
de recomandate și atât de practicate în Regatul Unit, ca boxul, crichetul,
luptele călare, crochetul, fotbalul, înotul, dansul, călăria, ciclismul,
canotajul, în sfârșit, toate ramurile gimnasticii moderne. Domnul
Ardagh se străduia să reunească, să fuzioneze aceste temperamente și caractere
atât de diverse, cum era și firesc în conviețuirea unor tineri de naționalități
diferite, să facă pe cât posibil din elevii săi niște «antilieni», să le
insufle o dragoste durabilă unora pentru alții. Se
înțelege de la sine că numeroasele limbi ce se vorbeau în Indiile Occidentale
3 erau curente printre
elevii școlii. Domnul Ardagh avusese chiar fericita idee să le impună pe rând
în timpul orelor și în recreații. O săptămână se vorbea engleza, o alta
franceza, olandeza, spaniola, daneza sau suedeza. Fără îndoială, elevii
anglo-saxoni formau majoritatea în această instituție și poate că încercau să
impună un soi de dominație fizică și morală. Dar și celelalte insule din Antile
erau reprezentate în proporție suficientă. Chiar și insula Saint Barthélémy, singura
care depindea de statele scandinave, 4 trimisese câțiva
elevi, între alții pe Magnus Anders, care primise la concurs premiul al
treilea. În
general, sarcina domnului Ardagh și a colaboratorilor săi nu era lipsită de
anumite greutăți de ordin practic. Nu era oare nevoie de un adevărat spirit de
dreptate, de o metodă sigură și statornică, de o mână fermă și pricepută,
pentru a evita ca între acești tineri să se iște rivalități, care totuși se
manifestau uneori, cu toată dorința ca ele să fie împiedicate? Și tocmai
în legătură cu acest concurs te puteai teme ca ambițiile personale să nu
provoace oarecari tulburări, reclamații, invidii, atunci când se vor anunța
laureații. Dar, la urma urmelor, rezultatul a fost satisfăcător: un francez și
un englez luaseră premiul întâi, obținând aceiași număr de puncte. E adevărat
că dacă un supus al reginei Victoria ajunsese pe penultimul loc, un supus francez
era pe ultimul, și anume Tony Renault, pe care nu
l-ar fi invidiat nici unul din colegii săi. Pe celelalte locuri se succedau
diverși elevi născuți în Antilele engleze, franceze, daneze, olandeze și
suedeze. Nu se găsea printre câștigători nici un venezuelian și nici un
spaniol, cu toate că în școală se aflau la acea dată vreo cincisprezece.
Trebuie să avem însă în vedere că, în acel an, elevii originari din Cuba, Santo
Domingo și Puerto Rico, din grupa Antilelor
Mari, în etate de 12 l5 ani, erau printre cei mici și nu aveau posibilitatea
de a lua parte la concurs, căci nu se admiteau decât participanți în vârstă de
cel puțin 17 ani. În adevăr,
la probe, subiectele erau nu numai științifice și literare, ceea ce nu era de
mirare, ci și etnologice, geografice și comerciale, referitoare la arhipelagul
Antilelor, la istoria, trecutul și viitorul lui. Și acum,
iată care era scopul numitului concurs și ce avantaje decurgeau pentru
laureați: era vorba să se pună la dispoziția lor burse de călătorie care să le
permită ca timp de câteva luni să-și satisfacă dorința de a explora, de a
hoinări, dorință atât de firească la tinerii care nu au depășit încă vârsta de
21 de ani. Așadar,
nouă elevi, grație premiilor obținute, vor putea dacă nu să cutreiere întreaga
lume, cum ar fi vrut majoritatea dintre ei, dar să viziteze cate o regiune
interesantă din noul sau poate chiar din vechiul continent. Și cine
avusese ideea să dea aceste burse de călătorie?... O doamnă bogată din Antile,
de origine engleză, doamna Kethlen Seymour, care locuia la Barbados și al cărei
nume fu rostit atunci pentru întâia oară de către domnul Ardagh. Vă puteți
închipui cum a fost salutat acest nume de uralele asistenței și cu câtă ardoare
răsunară strigăte de «hip... hip... hip... ura... pentru doamna Seymour!» Totuși,
dacă directorul școlii Antilian a dezvăluit numele donatoarei, despre ce
fel de călătorie era vorba? Nici dânsul și nici nimeni altul nu știau încă. Dar
înainte de 24 de ore totul se va lămuri. Directorul va comunica la Barbados
rezultatul concursului și doamna Kethlen Seymour îi va răspunde printr-o
telegramă, în care va indica cel puțin în ce regiune își vor face bursierii
călătoria. Este lesne de închipuit cu ce înflăcărare vorbeau elevii, zburând cu
închipuirea către cele mai stranii ținuturi ale lumii noastre sublunare, spre
cele mai depărtate și cele mai necunoscute. Fără îndoială, unii se arătau mai
avântați, alții mai rezervați, după temperament sau caracter, dar entuziasmul
era, în adevăr, general. Vreau să
sper, spuse Roger Hinsdale, englez până-n vârful unghiilor, că vom porni să
vizităm o regiune de limbă engleză, și domeniul este destul de vast ca să-ți
poți alege ce vrei... Vom
vizita Africa Centrală, afirmă Louis Clodion, faimoasa portentosa
Africa, 5 așa cum ar spune
vrednicul nostru administrator, și am putea să o luăm pe calea marilor
descoperitori!... Nu! Mai
bine o explorare în regiunile polare, zise Magnus Anders, care ar fi mers
bucuros pe urmele gloriosului său compatriot Nansen... Aș vrea
să fie Australia, spuse John Howard, deoarece chiar după
Tasman, Dampier, Burs, Vancouver, Baudin, Dumont
d'Urville mai rămân de făcut destule descoperiri, poate chiar exploatarea unor
noi mine de aur... Să fie
mai degrabă o regiune frumoasă din Europa, își dori Albertus Leuwen, pe care
caracterul său de olandez nu-l îndemna la exagerări. Cine știe, poate o simplă
călătorie în Scoția sau în Irlanda...
Haida-de! exclamă vioiul Tony Renault. Pariez că va
fi cel puțin o călătorie în jurul lumii... Să fim
serioși, interveni înțeleptul Axel Wickborn, nu dispunem decât de șase până la
opt săptămâni, deci călătoria nu se poate face decât în regiuni apropiate. Avea
dreptate tânărul danez. Dealtfel, nici familiile n-ar fi acceptat o absență de
mai multe luni, care ar fi expus copiii la pericolele unei expediții
îndepărtate, iar domnul Ardagh nu și-ar fi luat o asemenea răspundere. După ce
își dădură cu părerea despre intențiile doamnei Kethlen Seymour, începu o altă
discuție în ce fel se va face călătoria. Vom
merge pe jos ca niște turiști, cu desaga în spinare și cu toiagul în mână?
întrebă Hubert Perkins. Nu, cu
trăsura... cu diligenta! spuse Niels Harboe. Cu
trenul, replică Albertus Leuwen, cu bilete de circuit ale agenției de voiaj
Cook... Cred,
mai degrabă, că vom face călătoria cu un pachebot, poate cu un transatlantic,
declară Magnus Anders, care se și vedea în mijlocul oceanului. Nu, cu
balonul, exclamă Tony Renault, în drum spre Polul Nord! Și discuția continuă din
ce în ce mai înfocată, fără rost, desigur, dar cu obișnuitul entuziasm al
tinereții, și, cu toate că Roger Hinsdale și Louis Clodion
erau mai rezervați, nimeni nu voia să se dea bătut. Directorul
trebui deci să intervină, dacă nu pentru a-i pune de acord, cel puțin pentru
a-i convinge să aștepte răspunsul la telegrama pe care-o va expedia la
Barbados. Răbdare!
spuse el. Am trimis doamnei Kethlen Seymour numele laureaților și clasamentul
lor, și această generoasă doamnă ne va face cunoscute intențiile sale cu
privire la întrebuințarea burselor de călătorie. Dacă ne răspunde printr-o
telegramă, vom ști în câteva ore ce are de gând. Iar dacă ne răspunde printr-o
scrisoare, va trebui să așteptăm șase sau șapte zile. Și acum la lucru și
făceți-vă lecțiile. Șase
zile!... răspunse nebunaticul Tony Renault. Atâta
așteptare o să mă ucidă. Exprima
prin aceste cuvinte starea de spirit a câtorva dintre camarazii săi, cum erau Hubert Perkins,
Niels Harboe, Axel Wickborn, temperamente tot atât de impulsive ca și al lui. Louis Clodion
și Roger Hinsdale, cei doi ex
aequo ai
concursului, se arătau mai liniștiți. Cât despre suedez și olandez, ei își
păstrau ca întotdeauna calmul. Dar dacă Antilian School ar fi avut elevi
americani, desigur că aceștia n-ar fi primit un premiu pentru răbdare. De fapt,
surescitarea tinerilor era foarte explicabilă. Să nu știi în care parte a lumii
avea să te trimită doamna Kethlen Seymour! Trebuie
spus că ne aflam doar la mijlocul lui iunie și de vreme ce călătoria avea loc
în vacanța mare, ea nu putea începe înainte de șase săptămâni. Așa era
prevăzut, așa credea și domnul Ardagh, de acord în această privință cu
majoritatea celor de la Antilian School. În asemenea condiții, absența
tinerilor bursieri nu va ține mai mult de două luni. Ei vor fi înapoi în
octombrie, la începerea cursurilor ceea ce satisfăcea atât familiile, cât și
personalul instituției. Deci, dată fiind durata vacanței, nu putea fi vorba de
o expediție în regiuni îndepărtate. Astfel încât cei mai cuminți se fereau să
călătorească în imaginație prin stepele Siberiei, prin deserturile din Asia
Centrală, prin pădurile africane sau pampasurile din America. Fără a ieși nici
chiar din Europa, câte regiuni interesante nu erau de văzut în afara Regatului
Unit: Germania, Rusia, Elveția, Austria, Franța, Italia, Spania, Olanda,
Grecia! Câte amintiri nu erau de consemnat în albumul turistului și ce impresii
noi pentru acești tineri «antilieni», dintre care cei mai mulți erau copii încă
atunci când au traversat Atlanticul spre a veni din America în Europa. Chiar
limitată la statele vecine cu Anglia, această călătorie trebuia să le trezească
într-o mare măsură nerăbdarea și curiozitatea. În
sfârșit, cum telegrama nu sosi nici în acea zi și nici în zilele următoare,
însemna că directorul va primi răspunsul printr-o scrisoare, scrisoare plecată
din Barbados pe adresa Julian Ardagh, Antilian School, 314 Oxford
Street, London, Regatul Unit al Marii Britanii. Deci, în
lipsa telegramei, trebuia așteptată o scrisoare, în afară de cazul când acest
concurs pentru burse de călătorie nu fusese decât o glumă de prost gust. Dar
așa ceva nu era cu putință, căci anterior avusese loc un schimb de scrisori
între doamna Kethlen Seymour și domnul Ardagh. Generoasa doamnă nu era în nici
un fel o ființă imaginară, ea locuia la Barbados și era binecunoscută. Acum nu
mai rămânea decât să te înarmezi cu răbdare, așteptând în fiecare dimineața și
în fiecare seară ora când sosea poșta din străinătate. Se înțelege de la sine
că cei care stăteau la ferestrele care dădeau spre Oxford Street, ca să-l
zărească pe factorul cartierului, erau în special cei nouă laureați. De cum se
arăta în depărtare tunica sa roșie și se știe că roșul se poate vedea de la
mare distanță cei interesați coborau în goană treptele, câte patru odată,
până în curte, alergau apoi spre poarta cea mare, puneau întrebări factorului,
îl zăpăceau cu tot felul de cereri și aproape că ar fi vrut să-i șterpelească
geanta. Nu! Nu era
nici o scrisoare din Antile, nici una! Așa stând lucrurile, nu ar fi fost cazul
să se trimită o a doua telegramă doamnei Kethlen Seymour, pentru a fi siguri că
prima a sosit pe adresa ei și astfel s-o determine să-și trimită răspunsul
telegrafic? Între
timp, în aceste minți înflăcărate se nășteau mii de spaime care ar fi putut
explica această inexplicabilă întârziere. Pachebotul care face serviciul poștal
între Antile și Anglia n-o fi fost deviat de vreo furtună? Nu s-o fi scufundat
din cauza unei ciocniri? N-o fi eșuat într-o depresiune subacvatică
necunoscută? Oare Barbados n-a dispărut într-unui din acele cutremure de pământ
care sunt atât de groaznice în Indiile Occidentale? Generoasa doamnă n-o fi
pierit într-unui din cataclisme? Nu, nu,
repeta domnul Ardagh, o astfel de catastrofă n-ar putea trece neobservată.
Toate amănuntele ar fi în ziare! Ei!
răspundea Tony Renault. Dacă transatlanticele ar avea porumbei la bord,
s-ar ști totdeauna dacă sunt pe ruta cea bună! Foarte
adevărat, însă serviciul de cablograme nu funcționa încă la acea epocă, spre
marele regret al elevilor din Antilian School. Această
stare de lucruri nu mai putea ține multă vreme. Profesorii nu mai reușeau să
calmeze spiritele. Nu se mai lucra nici în clase, nici în sălile de studii. Nu numai
premianții concursului, dar și camarazii lor se gândeau la cu totul altceva
decât la temele lor. Cam exagerat, recunoaștem. Domnul Ardagh, în schimb, nu
simțea nici o neliniște. Era normal ca doamna Kethlen Seymour să nu răspundă
printr-o telegramă, care n-ar fi putut fi destul de explicită. Numai o
scrisoare, și încă una amănunțită, putea să conțină toate instrucțiunile care
trebuiau urmate, să arate în ce va consta această călătorie, în ce condițiuni
se va face, la ce dată va începe, cât timp va dura, cum vor fi onorate
cheltuielile, la ce sumă se vor ridica bursele puse la dispoziția celor nouă
laureați. Pentru aceste explicații era nevoie de cel puțin două sau trei
pagini. Dar toate
aceste observații juste rămaseră fără efect și agitația nu se calma. Și iată că
elevii care nu beneficiaseră de avantajele concursului, invidioși în fond de
succesele colegilor lor, începură să-i ia peste picior, să-și bată joc de ei.
Totul nu era decât o înșelătorie... Nu se afla nici un gologan, nici un sfert de penny în pretinsele burse de
călătorie. Iar acest Mecena în fustă, pe nume Kethlen Seymour, nici măcar nu
exista! Concursul era unul din acele humbuguri, 6
importat din America, țara lor de baștină prin excelență! În
sfârșit, domnul Ardagh se opri la următoarea hotărâre: va aștepta la Liverpool
sosirea pachebotului care aduce poșta din Antile, fixată la 23 ale lunii
curente. În această zi, dacă nu va veni o scrisoare de la doamna Kethlen Seymour
pe adresa lui, îi va trimite o a doua telegramă. N-a fost
necesar. În 23, cu poșta de după-masă, primi o scrisoare timbrată din Barbados.
Această scrisoare era scrisă de însăși mâna doamnei Kethlen Seymour și conform
dorinței acestei doamne lucru care interesa înainte de toate bursele erau
afectate unei călătorii în Antile.
|