JULES VERNE - Le Château des Carpathes

CASTELUL DIN CARPAȚI

(1889)

40 illustrații de Léon Benett

CAPITOLUL I

Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai romanțioasă. Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o socotim oare și neadevărată? Ar fi o greșeală. Aparținem unei vremi când totul se întâmplă, mai că avem dreptul să spunem: când totul s-a întâmplat. Dacă nu-i de crezut azi, povestirea noastră poate fi verosimilă mâine, grație resurselor științifice care constituie zestrea viitorului, iar atunci nu-i va da nimănui prin minte s-o treacă în rândul legendelor. Dealtminteri, la capătul acestui practic și pozitiv secol al nouăsprezecelea, nu se mai plăsmuiesc legende nici în Bretania, ținutul sălbaticilor korrigani , nici în Scoția, pământul brownielor și al gnomilor , nici în Norvegia, patria asilor , a elfilor , a silfilor și a valkiriilor , 1 nici măcar în Transilvania, unde cadrul Carpaților se pretează în chip atât de firesc la toate evocările vrăjitorești. E cazul să notăm, totuși, că țara transilvană e încă foarte legată de superstițiile începuturilor 2 .

Dl. de Gérando 3 a descris aceste provincii ale extremei Europe, Elisée Reclus 4 le-a vizitat. Amândoi n-au spus nimic despre ciudata poveste pe care se întemeiază acest roman. Au luat oare cunoștință de ea? Poate, dar n-or fi vrut să-i dea crezare. E păcat, pentru că ar fi povestit-o, unul cu precizia unui analist, celălalt cu poezia firească de care-i sunt pătrunse însemnările din călătorii.

De vreme ce nici primul, nici al doilea n-au făcut-o, voi încerca s-o fac eu, în locul lor.

În ziua de 29 mai a acelui an, un cioban își veghea turma la marginea unui podiș înverzit de la poalele Retezatului, care domină o vale fertilă, acoperită de copaci cu trunchiuri drepte și îmbogățită de holde mănoase. Galernele, vânturile de nord-vest, trec iarna ca briciul unui bărbier peste podișul acesta înalt, deschis, lipsit de adăpost. Prin partea locului se spune atunci că-și potrivește barba — și uneori tare din scurt.

Ciobanul n-avea nimic arcadian 5 în felul cum era înțolit și nimic bucolic în atitudine. Nu era un Dafnis, Amyntas, Tityr, Lycidas sau Melibeu. 6 Nu râul Lignon 7 îi șoptea la picioarele încălțate în galenți de lemn, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete și pastorale ar fi fost vrednice să curgă prin meandrele romanului Astreea .

Frig, 8 Frig din satul Verești — așa se numea rusticul păcurar. Lungit pe o movilă căptușită cu iarbă, dormea cu un ochi și veghea cu celălalt, ținându-și luleaua mare în gură, șuierând pentru a-și chema dulăii, când vreo oaie se depărta de pășune, sau suflând în bucium și scoțând un sunet împrăștiat de multiplele ecouri ale munților.

Era patru după-amiază. Soarele începea să scapete. Câteva piscuri, cu temeliile înecate într-o ceață plutitoare, erau luminate către răsărit. Spre miazăzi și apus două curmături ale lanțului muntos lăsau să treacă pieziș câte un snop de raze, ca niște șuvoaie de lumină strecurate printr-o poartă întredeschisă.

Această descriere orografică ține de porțiunea cea mai sălbatică a Transilvaniei, cunoscută sub denumirea de comitatul Clujului 9 .

Ciudată fărâmă din imperiul Austriei, această Transilvanie, Erdely în limba maghiară, adică «țara pădurilor»!

Se mărginește cu Ungaria la nord, cu Valahia la sud, cu Moldova la vest 10 , întinsă pe șaizeci de mii de kilometri pătrați, deci pe șase milioane de hectare — cam a noua parte din Franța — e un fel de Elveție, dar cu jumătate mai mare decât ținutul helvetic, fără a fi mai populată. Cu podișuri potrivite pentru semănături, pășuni îmbelșugate, văi capricios desenate, cu piscuri severe, vărgată de ramificațiile de origine plutonică ale Carpaților, Transilvania e brăzdată de numeroase cursuri de apă care sporesc Tisa și mândra Dunăre, ale cărei Porți de Fier, la câteva mile 11 spre sud, închid defileul Balcanilor pe hotarul Ungariei cu imperiul otoman.

Așa arată această veche țară a dacilor, cucerită de Traian în primul veac al erei creștine.

Din ce tip făcea parte ciobanul Frig? Era oare un urmaș al vechilor daci? Greu de spus, văzându-i părul în neorânduială, fața mânjită, barba încâlcită, sprâncenele groase ca două perii cu fire roșcovane, ochii de culoare nehotărâtă, între verde și albastru, al căror colț umed era cuprins de cearcănul bătrâneții. Doar are șaizeci și cinci de ani — cel puțin așa s-ar părea. Dar e mare, uscat, drept sub cojocul gălbui și mai puțin lățos decât i-e pieptul, iar un pictor nu s-ar da îndărăt să-i prindă înfățișarea, atunci când, împodobit cu o pălărie împletit㠗 adevărat dop de paie — și încremenit ca o stană de piatră, se sprijină în toiagul încovrigat la capăt.

În clipa când razele pătrundeau prin curmătura de la apus, Frig se întoarse; apoi, ducându-și mâna pe jumătate închisă la ochi, își făcu un fel de lunet㠗 așa cum ar fi dus o pâlnie la gură, ca să poată fi auzit la depărtare — și privi cu multă luare-aminte.

În curmătura limpede de la orizont, la o milă bună, dar mult micșorate din pricina depărtării, se profilau formele unei cetățui. Vechiul castel ocupa, pe o culme singuratică a pasului Vulcan, partea superioară a unui podiș, numit Dealul Gorgan, în lumina scăpărătoare, volumele se detașau net, cu limpezimea unor imagini stereoscopice. Cu toate acestea, ochiul păcurarului trebuie să fi fost înzestrat cu o mare putere pentru a desluși vreunul dintre amănuntele grămezii îndepărtate.

Deodată, iată-l că strigă, clătinând din cap:

— Bătrână cetățuie!... Bătrână cetățuie!... Degeaba te proptești în temelie!... încă trei ani și vei fi încetat să dăinui, de vreme ce fagul tău mai are doar trei crăci!

Sădit la marginea unuia dintre bastioanele cetățuii, fagul se zărea negru pe fundalul cerului, ca decupat gingaș din hârtie, și, la acea depărtare, abia ar fi putut fi văzut de către oricine, în afara lui Frig.

— Da, repetă el, trei crăci!... Erau patru ieri, dar a patra a căzut azi-noapte... I-a rămas numai ciotul... Acolo unde se desfac de trunchi nu mai număr decât trei... Numai trei, bătrână cetățuie... numai trei!

Dacă-l privește din punct de vedere ideal, închipuirea face cu dragă inimă dintr-un cioban o făptură visătoare și contemplativă; conversează cu planetele; stă de vorbă cu stelele; citește în cer. De fapt, e îndeobște o brută ignorantă și încuiată. Cu toate acestea, naivitatea generală îi atribuie lesne daruri supranaturale; știe să vrăjească; după cum îi trăsnește, înlătură farmecele sau le țese în jurul oamenilor și al dobitoacelor, ceea ce — într-un asemenea caz — e totuna; vinde prafuri de dragoste; i se cumpără licori și descântece. Nu merge oare până acolo încât face sterpe brazdele, aruncând în ele pietre descântate, și oile — numai uitându-se la ele cu ochiul stâng? Eresurile acestea țin de toate timpurile și de pretutindeni. La țară, chiar în mijlocul unor ținuturi mai civilizate, nimeni nu trece pe dinaintea unui cioban fără a-i adresa un cuvânt prietenesc sau binețe pline de tâlc, salutându-l cu numele de «păstor», la care ține. A-ți ridica pălăria în fața lui îți îngăduie să scapi de puteri vătămătoare, și pe drumurile Transilvaniei nu ești scutit de una ca asta, mai mult decât aiurea.

Frig era luat drept vrăjitor, în stare să iște vedenii fantastice. Cutare zicea că vampirii și strigoii i se supuneau; altul, că putea fi întâlnit când luna era în descreștere, în nopți întunecoase cum sunt cele din alte ținuturi în marele bisect 12 , călare pe stăvilarul morilor, la taifas cu lupii sau visând la stele.

Frig îi lăsa să trăncănească, fiind în câștig. Vindea farmece și contrafarmece. Dar, fapt vrednic de luat în seamă, era el însuși la fel de naiv ca mușteriii lui și, dacă nu credea în propriile-i farmece, dădea cel puțin crezare legendelor ce bântuiau ținutul.

Nu-i de mirare, așadar, că ajunsese să prezică apropiata pieire a bătrânei cetățui — de vreme ce fagul era împuținat la trei crăci — și nici că se zorea să ducă vestea la Verești.

După ce-și adunase turma, mugind din fundul bojocilor printr-un lung bucium de lemn alb. Frig apucă drumul spre sat. Dulăii, doi semigrifoni corciți, arțăgoși și sălbatici, mai degrabă buni să înghită oile decât să le păzească, îl urmau, hărțuind dobitoacele. Erau acolo vreo sută de berbeci și de oi, dintre care o duzină de miei de un an, ceilalți de trei și de patru ani, cu patru și șase dinți.

Turma era a judecătorului din Verești, birăul Colț, care plătea comunei o sumă grasă pentru pășunat și-l prețuia foarte pe păcurarul său Frig, știindu-l tare îndemânatic la tuns și tare priceput la vindecarea bolilor, umflături, streche, gălbează, râie, dalac și alte afecțiuni de proveniență ovină.

Turma înainta în masă compactă, cu berbecul conducător în frunte, sunându-și tălăngile în mijlocul behăielilor.

La ieșirea de pe izlaz. Frig apucă o potecă largă, trecând pe lângă câmpuri fără capăt. Unduiau acolo minunatele spice ale unui grâu cu paiul foarte lung; se întindeau acolo câteva lanuri de cucuruz 13 , porumbul din partea locului. Drumul ducea către marginea unei păduri de pini și brazi, cu adâncuri răcoroase și întunecate. Mai jos, Jiul își plimba apele luminoase, limpezite de prundișul de pe fund, și pe care pluteau buștenii tăiați de joagărele de pe deal.

Câinii și oile se opriră pe partea dreaptă a râului, la nivelul malului, și se puseră să bea cu lăcomie, mișcând tufișurile crescute alandala.

Vereștii nu mai erau decât la trei bătăi de pușcă, dincolo de un șir des de sălcii, alcătuit de copaci zdraveni și nu dintre cei tunși și închirciți, care fac coroană la câteva picioare deasupra rădăcinilor. Șirul sălciilor se desfășura până către povârnișurile pasului Vulcan, al cărui sat, purtând același nume, ocupă o ridicătură pe versantul meridional al masivului Pleșa.

La ceasul acela, câmpiile erau pustii. Plugarii se întorc doar la căderea nopții la căminele lor și Frig nu apucase să schimbe cu nimeni pe drum tradiționalele binețe. Odată turma adăpată, când să se afunde în cutele văii, cineva se ivi la întorsătura Jiului, cu vreo cincizeci de pași mai la vale.

— Hei, prietene! îi strigă el păcurarului.

Era unul dintre negustorii de bâlci ce vizitează piețele comitatului, îi întâlnești în orașe, în târgușoare, până și-n cele mai umile sate. Nu li-e greu sa se facă înțeleși: vorbesc toate limbile. Cel de acum era italian, sas sau valah? Nimeni n-ar fi putut spune; dar era evreu, evreu polonez, mare, slab, cu nas arcuit, barbă ascuțită, frunte boltită, ochi foarte ageri.

Marchitanul vindea lunete, termometre, barometre și ceasuri mărunte. Ceea ce nu se afla închis în sacul prins de umerii lui cu curele zdravene îi spânzura de gât și de brâu: un adevărat galantar, un soi de tarabă ambulantă.

Evreul era pesemne stăpânit de respectul sau poate de teama salutară pe care o inspiră ciobanii. De aceea îl salută pe Frig, făcându-i semn cu mâna. Apoi, în limba română, spuse cu un accent străin:

— Îți merge precum dorești, prietene ?

— Da... după vreme, răspunse Frig.

— Atunci îți merge bine azi, că-i frumos.

— Și-o să-mi meargă rău mâine, c-are să plouă.

— Are să plouă?... strigă marchitanul. Păi aici, la voi, plouă fără nori?

— Au să vină și norii, la noapte... și încă de-acolo... din partea rea a muntelui.

— De unde știi?

— După lâna oilor, care-i țeapănă și uscată ca o piele argăsită.

— Atunci, cu atât mai rău pentru cei ce bat drumurile...

— Și cu atât mai bine pentru cei rămași în pragul caselor lor.

— Doar că pentru asta trebuie să ai casă, păstorule.

— Ai copii? spuse Frig.

— Nu.

— Ești însurat ?

— Nu.

Și Frig punea toate întrebările astea pentru că pe-acolo e obiceiul să-i iscodești pe cei cu care te întâlnești. Apoi, adăugă:

— De unde vii, marchitane ?

— De la Sibiu.

Sibiul e unul dintre cele mai de seamă târgușoare ale Transilvaniei. Părăsindu-l, dai de valea Jiului transilvănean, ce coboară până-n târgul Petroșani.

— Și te duci?...

— La Cluj.

Pentru a ajunge la Cluj e de ajuns să urci către valea Mureșului, apoi, prin Alba Iulia, urmând cele dinții rânduri ale munților Bihor, dai de capitala comitatului. Cale de cel mult douăzeci de mile 14 .

La drept vorbind, negustorii ăștia de termometre, barometre și hodoroage te duc întotdeauna cu gândul la niște ființe aparte, de factură cumva hoffmanescă 15 . Faptul ține de meseria lor. Vând timp sub toate formele, cel trecut, cel care este, cel care va fi, așa cum alți coropcari vând coșuri, împletituri său pânzeturi. S-ar zice că sunt comis-voiajorii Casei Saturn et Co., având firma La nisiparnița de aur . Și a fost fără îndoială impresia pe care evreul i-a făcut-o și lui Frig, care privea nu fără mirare galantarul de obiecte, noi pentru el, cărora nu le cunoștea rostul.

— Hei, marchitane, întrebă el, întinzând mâna, la ce slujesc vechiturile care-ți zăngăne la brâu ca oasele unui bătrân spânzurat?

— Îs lucruri de preț, răspunse negustorul, lucruri folositoare oricui.

— Oricui, strigă Frig clipind, chiar și unor ciobani?

— Chiar și unor ciobani.

— Și șurubăria asta?...

— Șurubăria asta, răspunse evreul, făcând să joace între mâinile lui un termometru, îți spune dacă-i cald sau dacă-i frig.

— Păi, frate, o știu și singur când nădușesc sub cojoc, sau tremur sub șubă.

De bună seamă, atât îi era de ajuns unui păcurar, care nu-și bătea capul cu întrebările pe care și le pune știința.

— Și ditai hodoroaga asta cu ac? adăugă el, arătând un barometru aneroid.

— Nu-i o hodoroaga, ci un instrument care-ți spune dacă mâine-i frumos sau dacă va ploua...

— Zău?

— Zău.

— Bine! i-o trânti Frig, nu l-aș vrea nici pentru un crăițar. Oare numai văzând norii târându-se pe munte sau gonind peste piscurile cele mai înalte nu știu, cu douăzeci și patru de ore înainte, cum va fi vremea? Uite, vezi negura aia care pare să se ridice din pământ?... Ei bine, ți-am mai spus, înseamnă că mâine ne plouă.

De fapt, ciobanul Frig, mare observator al vremii, se putea lipsi de barometru.

— N-am să te mai întreb dacă n-ai trebuință de un orologiu, adăugă marchitanul.

— Un orologiu?... Am unul care merge singur și se leagănă peste capul meu. E soarele de colo. Vezi tu, prietene, când se oprește în vârful Haiducului se cheamă că s-a făcut de prânz, și când privește prin curmătura lui Anghel înseamnă că-i ceasul șase. Oile o știu la fel de bine ca și mine, câinii la fel de bine ca oile. Păstrează-ți, așadar, hodoroagele!

— Fie, răspunse marchitanul, mi-ar fi greu să fac avere de n-aș avea și alți mușterii, afară de păstori! Prin urmare nu-ți lipsește nimic?...

— Nici măcar nimic.

Dealtfel, toată marfa aceea ieftină era de fabricație tare proastă, barometrele neînțelegându-se între ele în privința variabilului sau a timpului frumos, acele orologiilor arătând ceasuri prea lungi sau minute prea scurte, în sfârșit, lucru de mântuială. Poate că ciobanul bănuia una ca asta și nu ținea deloc să facă pe cumpărătorul. Totuși, în clipa când era gata să-și apuce din nou toiagul, iată-l că scutură un soi de tub atârnat de breteaua marchitanului, zicând:

— La ce-i bună țeava asta?...

— Țeava asta nu-i o țeava.

— Să fie o lătrătoare?

Și ciobanul înțelegea prin asta un fel de pistol vechi, cu țeava răsfrântă.

— Nu, zise evreul, e o lunetă.

Era una dintre lunetele de rând, care măresc de cinci-șase ori obiectele sau le apropie în egală măsură, ceea ce produce același rezultat.

Frig desprinsese instrumentul, îl privea, îl pipăia, îl întorcea, făcea să-i lunece, unul peste altul, cilindrele. Apoi, dând din cap:

— O lunetă? spuse.

— Da, păstorule, ba încă una strașnică și care-ți lungește binișor vederea.

— Păi am ochi buni, prietene. Pe timp senin văd ultimele stânci până la capătul Retezatului și cei din urmă copaci din fundul pasului Vulcan.

— Fără să clipești?...

— Fără să clipesc. Roua m-a învrednicit de una ca asta, că dorm de cu seară până dimineața sub cerul liber. Iacă ce-ți curăță de minune lumina ochiului.

— Cum... roua? răspunse marchitanul. Ar trebui mai degrabă să te orbească...

— Nu pe ciobani.

— Fie! Dar, chiar dacă ai ochi buni, ai mei sunt și mai buni, atunci când îi potrivesc la capătul lunetei.

— Oare...

— Privește, potrivindu-i pe ai tăi...

— Eu?

— Încearcă.

— Și nu mă costă nimic ? întrebă Frig, de felul lui tare neîncrezător.

— Nimic... dacă nu te hotărăști să-mi cumperi șurubăria. Liniștit în privința asta. Frig luă luneta, căreia marchitanul îi potrivi tuburile. Apoi, închizând ochiul sting, duse vizorul la ochiul drept.

Privi mai întâi în direcția pasului Vulcan, urcând spre Pleșa. După asta coborî instrumentul și-l îndreptă spre satul Verești.

— He-he, spuse el, e totuși adevărat!... Bate mai departe decât ochii mei... Uite ulița mare... Recunosc oamenii... Hait, Nicu Deac, pădurarul, se-ntoarce din inspecție, cu ranița-n spinare și pușca pe umăr...

— Dacă ți-am spus! îi atrase marchitanul luarea-aminte.

— Da... da... e chiar Nicu! adăugă ciobanul. Și cine-i fata care iese din casa jupânului Colț, în fustă roșie și bluză neagră, ca pentru a-i veni în întâmpinare?...

— Privește, păstorule, ai să recunoști fata la fel de bine ca pe flăcău.

— Păi da!... E Miorița... frumoasa Miorița! Of, îndrăgostiții... îndrăgostiții!... De data asta cată să se țină bine, că-i țin și eu în vârful țevii și nu pierd nici una dintre fandoselile lor!

— Ce zici de scula mea?

— He-he... că te face să vezi departe!

Pentru faptul că Frig nu apucase să privească niciodată printr-o lunetă, satul Verești merita să fie așezat printre cele mai înapoiate din comitatul Clujului. Și așa și era, precum se va vedea curând.

— Hai, păstorule, reluă negustorul, privește încă o dată... și mai departe de Verești... Satu-i prea aproape de noi... Privește dincolo de el, mult dincolo, dacă-ți spun!

— Și n-are să mă coste mai scump?...

— Nu mai scump.

— Bine!... Caut înspre Jiul transilvănean!... Da... uite clopotnița din Livezeni... O recunosc după crucea ciungită de un braț. Si, dincolo de ea, în vale, printre brazi, zăresc clopotnița din Petroșani, cu cocoșul ei de tablă care-și ține ciocul căscat de parcă și-ar striga găinușele!... Și-acolo, turla care împunge din mijlocul copacilor... trebuie să fie turla din Petrila... Dar, ia stai, marchitane, stai așa, de vreme ce prețul e același...

— Același, păstorule.

Frig se răsucise către dealul Gorgan; apoi urmări cu vârful lunetei perdeaua pădurilor întunecate de pe povârnișurile masivului Piesa, iar câmpul obiectivului încadra silueta îndepărtată a cetățuii.

— Da, strigă el, craca a patra e la pământ!... Am văzut bine!... Și nimeni n-are să meargă s-o culeagă pentru a-i da foc în cinstea lui Sân-Ion... Nu, nimeni... nici măcar eu!... Ar însemna să-ți pui la bătaie și trupul, și sufletul. Dar nu te necăji!... Careva s-o pricepe s-o vâre-n noaptea asta în mijlocul focului lui din iad... Necuratul!

Necuratul, așa i se spune diavolului, când e pomenit prin partea locului.

Poate că evreul ar fi cerut să i se deslușească vorbele, de neînțeles pentru cineva care nu era din satul Verești sau din împrejurimi, când Frig strigă cu un glas în care teama se împletea cu mirarea:

— Dar ce-i negura aia care țâșnește din donjon?...

 

Să fie negură?... Nu!... S-ar zice că-i un fum... Nu-i cu putință!... Hornurile cetățuii nu mai fumegă de ani și ani de zile!

— Dacă vezi acolo fum, păstorule, înseamnă că e fum.

— Nu... marchitane, nu!... S-o fi aburit sticla sculei.

— Șterge-o.

— Și chiar de-aș șterge-o...

Frig întoarse luneta și, după ce-i frecă sticlele cu mâneca, o duse din nou la ochi.

Într-adevăr, o șuviță de fum se desfășura în vârful donjonului. Urca drept în văzduhul liniștit, iar panașul i se pierdea în norii din înălțimi.

Frig, încremenit, nu mai scotea o vorbă. Toată atenția i se concentra asupra cetățuii, pe care umbra suitoare începea s-o cucerească, la nivelul dealului Gorgan.

Deodată lăsă luneta și, ducându-și mâna la straița ce-i spânzura sub cojoc:

— Cât face țeava? întrebă.

— Un florin jumate, răspunse marchitanul.

Și-ar fi dat luneta și pe un florin, numai să-și fi arătat Frig dorința de a se tocmi. Dar ciobanul nici nu clipi. Aflat vădit sub puterea unei uluiri, pe cât de neașteptată, pe atât de inexplicabilă, vârî mâna în fundul straiței și scoase din ea banii.

— Pentru dumneata cumperi luneta asta? întrebă marchitanul.

— Nu... pentru stăpânul meu, judecătorul Colț.

— Atunci are să-ți dea banii îndărăt...

— Da... doi florini, cât mă costă...

— Cum așa... doi florini?...

— Păi, de bună seamă!... Și, cu asta, seara bună, prietene.

— Bună seara, păstorule.

Iar, șuierându-și câinii și îndemnându-și turma, Frig urcă degrabă în direcția satului Verești.

Văzându-l cum se duce, evreul clătină din cap, de parcă ar fi avut de-a face cu un scos din minți:

— Dacă aș fi știut, murmură el, i-aș fi vândut luneta mai scump! Apoi, potrivindu-și marfa la brâu și pe umeri, apucă spre Alba Iulia, coborând din nou pe malul drept al Jiului.

Încotro? Puțin ne pasă. Nu face decât să treacă prin povestirea noastră. Nu-l veți mai revedea.


1 Personaje din mitologia țărilor amintite de autor.
2 Să notăm și noi că acțiunea romanului, scris în 1892, se petrece în vremea monarhiei austro-ungare. «într-unul din ultimii ani ai sec. al XIX-lea». Autorul «anticipa» de astă dată doar cu câțiva ani.
3 Joseph Marie, baron de Gérando (1772—1842), publicist și filozof francez.
4 Elisée Reclus (1830-l905), mare geograf francez.
5 Arcadia - regiune a Greciei antice, ai cărei locuitori păstori erau, pentru poeții antichității, prototipuri ale nevinovăției și fericirii.
6 Nume de păstori, apărând frecvent în poeziile bucolice.
7 Afluent al Loarei, imortalizat în romanul pastoral Astreea al lui Honoré d'Urfé (1607—1627).
8 Ortografia numelor românești fiind cu totul fantezist transcrisă de către Jules Verne, ne-am luat îngăduința de a o restabili, în măsura posibilităților, fără a mai indica de fiecare dată faptul.
9 Reamintim că acțiunea romanului se petrece în vremea stăpânirii habsburgice. de unde termenul de comitat. După cum era firesc. Jules Verne nu cunoștea locurile geografice ale Transilvaniei decât sub denumirile lor oficiale, austro-ungare. Am restabilit pretutindeni în text vechile denumiri românești, pe cât a fost cu putință.
10 Cititorul va corecta singur, firește, hotarele reale ale Transilvaniei.
11 Mila ungurească are 7 500 metri. (n.a.)
12 Ziua care, la patru ani o dată, e adăugată lunii februarie.
13 În românește, în textul original.
14 Cam 150 km. (n.a.)
15 E.T.A. Hoffman (1776—1822), celebru autor german de povestiri și romane fantastice.

 

Pentru a avea acces la biblioteca virtuală Jules Verne în limba română, contactați-ne prin e-mail!


© 2008 by www.jules-verne.ro