47 illustraţii de Léon Benett

CAPITOLUL I
ÎN CARE MR. SHARP ÎŞI FACE APARIŢIA

— Aceste jurnale englezeşti sunt, într-adevăr, bine redactate! îşi spuse doctorul, trântindu-se într-un fotoliu de piele.

Doctorul Sarrasin practicase întreaga lui viaţă monologul, care este una dintre caracteristicile celor distraţi.

Era un om de cincizeci de ani, cu trăsături fine, cu ochii vii şi limpezi sub ochelarii cu ramă de oţel, cu o fizionomie în acelaşi timp gravă şi plăcută, unul dintre acei inşi despre care spui la prima vedere: iată un om de ispravă. La această oră matinală, cu toate că nu avea o ţinută pretenţioasă, doctorul era ras proaspăt şi arborase o cravată albă.

Pe covor, pe mobilele camerei sale de hotel de la Brighton erau răspândite ziarele Times, Daily Telegraph, Daily News. Abia sunase ora zece şi doctorul avusese timp să facă înconjurul oraşului, să viziteze un spital, să se întoarcă la hotel şi să citească în principalele ziare londoneze darea de seamă in extenso (1) — a unui memoriu pe care-l prezentase, cu două zile în urmă, la marele Congres Internaţional de Igienă, în legătură cu invenţia sa: un numărător al globulelor sângelui.

În faţa lui, o tavă acoperită cu un şervet alb conţinea un cotlet fript cât trebuie, o ceaşcă de ceai fierbinte şi câteva dintre acele sandvişuri cu unt pe care bucătarii englezi le pregătesc de minune, datorită pâinişoarelor speciale furnizate de brutari,

— Da, repetă el, aceste jurnale din Regatul Unit sunt într-adevăr foarte bine redactate, nu se poate susţine contrariul!... Cuvântul vicepreşedintelui, răspunsul doctorului Cicogna din Neapole, intervenţiile pe marginea memoriului meu, totul e prins din zbor, pe viu, fotografiat:

Ia cuvântul doctorul Sarrasin din Douai. Onorabilul membru vorbeşte în franţuzeşte. «Auditorii mei mă vor ierta că-mi iau această libertate — spune el la început — dar ei pricep, desigur, mai bine limba mea decât aş fi eu in stare să o vorbesc pe a lor»...

— Cinci coloane cu litere mici!... Nu ştiu care dintre dările de seamă e mai bună, cea din Times sau cea din Telegraph... Nu poate exista mai multă fidelitate şi preciziune!

Doctorul Sarrasin ajunsese aici cu reflecţiile sale, când însuşi maestrul de ceremonii — cine ar îndrăzni să dea un titlu mai modest unui personaj îmbrăcat cu atâta corectitudine în negru! — bătu la uşă şi întrebă dacă «monsiou» poate fi deranjat...

«Monsiou» este numele pe care englezii se cred obligaţi să-l dea tuturor francezilor fără deosebire, la fel cum şi-ar imagina că nesocotesc toate regulile de politeţe adresându-se unui italian altfel decât cu «Signor» şi unui german altfel decât cu «Herr». La urma urmei, poate că au dreptate. Această obişnuinţă are avantajul incontestabil de a indica de la început naţionalitatea oamenilor.

Doctorul Sarrasin luă cartea de vizită care-i fusese prezentată. Destul de surprins că i se fac vizite într-o ţară unde nu cunoştea pe nimeni, el fu de-a dreptul uimit citind pe dreptunghiul minuscul de hârtie.

Ştia că un «solicitor» este sinonimul englez al unui grefier sau, mai precis, al unui om al legii hibrid, intermediar între notar, grefier şi avocat — procurorul de odinioară.

— Ce naiba am eu de împărţit cu Mr. Sharp? se întrebă el. Să mă fi băgat fără voie în vreo încurcătură?... Eşti sigur că-i pentru mine?

— O, yes, monsiou.

— Ei bine, să intre!

Maestrul de ceremonii introduse un bărbat încă tânăr, pe care doctorul îl clasă, de la prima vedere, în marea familie a «capetelor de mort» . Buzele sale subţiri sau mai bine-zis uscate, dinţii săi albi şi lungi, oasele temporale descărnate sub o piele pergamentoasă, tenul său de mumie şi ochii mici, cenuşii, sfredelitori îi dădeau drepturi incontestabile la această clasificare. Scheletul său dispărea, de la călcâie până la occiput, sub un «ulster-coat» (2) în carouri. În mâna dreaptă strângea mânerul unei valize de piele lucioasă.

Acest personaj intră, salută scurt, puse jos valiza şi pălăria, se aşeză fără să ceară îngăduinţă şi spuse:

— William Henry Sharp junior, asociat al casei Billows, Green, Sharp & Co. Am onoarea cu doctorul Sarrasin?

— Da, domnule.

— François Sarrasin?

— Acesta este, într-adevăr, numele meu.

— Din Douai?

— Douai este reşedinţa mea.

— Tatăl dumneavoastră se numea Isidore Sarrasin?

— Exact.

— Am stabilit deci că se numea Isidore Sarrasin.

Mr. Sharp scoase un carnet din buzunar, îl consultă şi reluă:

— Isidore Sarrasin a murit la Paris în 1857 , în arondismentul al V-lea, strada Taranne, numărul 54 , hotelul Şcolilor, actualmente dărâmat.

— Într-adevăr, încuviinţă doctorul, din ce în ce mai surprins. Dar vreţi să-mi explicaţi...

— Numele mamei sale era Julie Langévol, continuă Mr. Sharp, imperturbabil. Era originară din Bar-le-Duc, fiica lui Bénédict Langévol, locuind în fundătura Loriol, mort în 1812 , după cum reiese din registrele municipalităţii numitului oraş. Aceste registre sunt o instituţie foarte preţioasă, domnule, foarte preţioasă!... Hm!... Hm!... Şi sora lui Jean-Jacques Langévol, tambur-major în al 36 -lea regiment...

— Vă mărturisesc, spuse doctorul Sarrasin, uluit de această cunoaştere aprofundată a genealogiei sale, că în anumite privinţe păreţi mai bine informat decât mine. E adevărat că numele de familie al bunicii mele era Langévol, dar asta-i tot ce ştiu despre ea.

— A părăsit pe la 1807 oraşul Bar-le-Duc împreună cu bunicul dumneavoastră, Jean Sarrasin, cu care se căsătorise în 1799 . S-au stabilit amândoi la Melun ca tinichigii şi au rămas acolo până în 1811 , anul morţii Juliei Sarrasin, născută Langévol. Din căsătoria lor a rămas un singur copil, Isidore Sarrasin, tatăl dumneavoastră. Din această clipă firul s-a rupt până la data morţii acestuia, regăsit la Paris...

— Pot să înnod acest fir, spuse doctorul, antrenat fără voia lui de această precizie cu totul matematică. Bunicul meu s-a stabilit la Paris pentru a face educaţia fiului său, care voia să devină medic. A murit în 1832 la Palaiseau, lângă Versailles, unde tatăl meu îşi exercita profesiunea şi unde m-am născut eu însumi în 1822 .

— Sunteţi omul meu, reluă Mr. Sharp. Fraţi sau surori?...

— Nu. Eram singurul copil, şi mama a murit la doi ani după naşterea mea. Dar, în sfârşit, vreţi să-mi spuneţi...

Mr. Sharp se ridică.

— Sir Bryah Jowahir Mothooranath, spuse el, pronunţând aceste nume cu respectul pe care orice englez îl poartă titlurilor nobiliare, sunt fericit că v-am descoperit şi că sunt primul care vă prezintă omagiile sale!

„E nebun, gândi doctorul. O boală destul de frecventă la «capetele de mort»“. Solicitorul îi citi diagnosticul în ochi.

— Nu sunt câtuşi de puţin nebun. La ora actuală, sunteţi singurul moştenitor cunoscut al titlului de baronet acordat, la cererea guvernatorului general al provinciei Bengal, lui Jean-Jacques Langévol, naturalizat cetăţean englez în 1819 , văduv al Begumei Gokool şi posesor al uzufructului bunurilor ei, decedat în 1841 şi lăsând doar un fiu, care a murit, idiot şi fără urmaşi, incapabil şi fără testament, în 1869 . Succesiunea se ridica acum treizeci de ani la aproape cinci milioane de lire sterline. Ea a rămas sub sechestru şi tutelă şi dobânzile au fost capitalizate aproape în întregime în timpul vieţii fiului imbecil al lui Jean-Jacques Langévol... Această succesiune a fost evaluată în 1870 la cifra rotundă de douăzeci şi unu de milioane de lire sterline sau cinci sute douăzeci şi cinci de milioane de franci. Executându-se hotărârea tribunalului din Agra, confirmată de Curtea din Delhi, omologată de Consiliul privat, bunurile imobile şi mobiliare au fost vândute, valorile (3) realizate, iar totalul a fost depus la Banca Angliei. Actualmente, el se cifrează la cinci sute douăzeci şi şapte de milioane de franci, pe care-i veţi putea scoate cu un simplu cec, imediat după ce veţi prezenta dovezile genealogice la Curtea cancelariei. Vă stau la dispoziţie, începând de astăzi, pentru a obţine de la Mrs. Trollop, Smith & Co. bancheri, orice acont veţi dori.

Doctorul Sarrasin era înmărmurit. O clipă, nu putu să rostească nici un cuvânt. Apoi, împins de o tresărire a spiritului său critic şi neputând accepta ca un fapt experimental acest vis din «O mie şi una de nopţi», izbucni :

— Dar la urma urmei, domnule, ce dovezi îmi puteţi da în legătură cu această chestiune şi cum aţi ajuns la mine?

— Dovezile sunt aici, răspunse Mr. Sharp, bătând cu palma valiza de piele lucioasă. Cât despre felul în care v-am găsit, nimic mai firesc. Vă caut de cinci ani. Descoperirea rudelor sau «next of kin», cum spunem noi în dreptul englez, pentru numeroasele succesiuni fără moştenitori care sunt înregistrate în fiecare an în posesiunile britanice, este o specialitate a casei noastre. Or, moştenirea Begumei Gokool ne-a dat de lucru mai bine de cinci ani. Am făcut investigaţii pretutindeni, am trecut în revistă sute de familii Sarrasin, fără s-o găsim pe aceea care descinde clin Isidore. Ajunsesem chiar la convingerea că nu există un alt Sarrasin în Franţa când, ieri dimineaţa, citind în Daily News darea de seamă a Congresului de Igienă, am fost izbit de numele unui doctor pe care nu-l cunoşteam. Controlându-mi imediat însemnările şi miile de fişe privind această succesiune, am constatat cu uimire că oraşul Douai scăpase atenţiei noastre. Aproape sigur că mă aflu pe un drum bun, am luat trenul de Brigthon, v-am văzut la ieşirea din sala congresului şi m-am convins. Sunteţi portretul viu al unchiului dumneavoastră din partea bunicii, aşa cum este înfăţişat într-o fotografie făcută după o pânză a pictorului indian Saranoni. Mr. Sharp scoase din carnetul său o fotografie şi o trecu doctorului Sarrasin. Un bărbat înalt, cu o barbă splendidă, un turban cu egretă şi o haină de brocart cu broderii verzi, stătea în atitudinea specifică portretelor istorice, înfăţişând un general care scrie ordinul de atac privind cu atenţie la spectator, în planul doi se distingeau vag fumul unei bătălii şi o şarjă de cavalerie.

— Aceste documente vă vor spune mai multe decât mine, reluă Mr. Sharp. Vi le las şi, dacă-mi îngăduiţi, mă voi întoarce peste două ceasuri ca să primesc dispoziţiile dumneavoastră.

Spunând acestea, Mr. Sharp scoase din valiză şapte, opt legături de dosare, unele imprimate, altele manuscrise, le aşeză pe masă şi ieşi cu spatele, murmurând:

— Sir Bryah Jowahir Mothooranath, am onoarea să vă salut.

Pe jumătate convins, pe jumătate sceptic, doctorul luă dosarele şi începu să le răsfoiască. Un examen rapid dovedi că povestea era cum nu se poate mai adevărată şi-i risipi toate îndoielile. Cum să eziţi, de pildă, în prezenţa unui astfel de document:

«Raport către Preacinstiţii Lorzi ui Consiliului Privat al Reginei, depus la 5 ianuarie 1870 , privind succesiunea vacantă a Begumei Gokool de Ragginahra, provincia Bengal.

Starea de fapt. — Este vorba despre drepturile de proprietate a câtorva mehali, a patruzeci şi trei de mii de beegali de pământ arabil şi a unui ansamblu de clădiri, palate şi case de locuit, sate, obiecte mobiliare, bijuterii, arme etc., etc., provenind din succesiunea Begumei Gokool de Ragginahra. Din expunerile supuse succesiv Tribunalului civil din Agra şi Curţii superioare din Delhi, rezultă că în 1819 Beguma Gokool, văduvă a rajahului Luckmissur şi moştenitoare a unei averi considerabile, s-a căsătorit cu un străin, francez de origine, numit Jean-Jacques Langévol. Acest străin, după ce a servit până în 1815 în armata franceză, unde avusese gradul de subofiţer (tambur-major) în al 36 -lea regiment, s-a îmbarcat la Nantes după dizolvarea armatei Loirei, ca reprezentant al patronului, pe o navă de comerţ. Ajungând la Calcutta, a pătruns în interiorul ţării şi a obţinut funcţia de căpitan-instructor al micii armate indigene pe care era autorizat s-o întreţină rajahul Luckmissur. El n-a întârziat să urce până la gradul de comandant-şef şi, la puţin timp după moartea rajahului, a obţinut mâna văduvei lui.

Diverse consideraţii de politică colonială şi serviciile importante aduse într-o situaţie primejdioasă europenilor din Agra de către Jean-Jacques Langévol, care obţinuse cetăţenia britanică, l-au determinat pe guvernatorul general al provinciei Bengal să ceară şi să obţină titlul de baronet pentru soţul Begumei. Proprietatea Bryah Jowahir Mothooranath a fost desemnată ca feudă a proaspătului baronet. Beguma a murit în 1839 , lăsând uzufructul bunurilor sale lui Langévol, care a urmat-o doi ani mai târziu în mormânt. Din căsătoria lor nu rămăsese decât un fiu în stare de imbecilitate din cea mai fragedă copilărie, care a trebuit să fie pus imediat sub tutelă. Averea i-a fost administrată cu credinţă până la moartea sa, survenită în 1869 . Nu există moştenitori cunoscuţi ai acestei imense succesiuni. Tribunalul din Agra şi Curtea din Delhi, ordonând scoaterea ei la licitaţie, la cererea guvernului local acţionând în numele statului, avem onoarea să cerem Lorzilor Consiliului Privat omologarea acestor hotărâri etc., etc.»

Urmau semnăturile.

Copii legalizate ale hotărârilor de la Agra şi de la Delhi, acte de vânzare, ordine de depozitare a capitalului la Banca Angliei, un istoric al cercetărilor făcute în Franţa pentru a-i găsi pe moştenitorii Langévol şi o masă impozantă de documente de acelaşi fel nu mai îngăduiră nici o ezitare doctorului Sarrasin. Era, fără discuţie, «next of kin» şi succesor al Begumei. între el şi cele cinci sute douăzeci şi şapte de milioane depuse în subteranele băncii nu mai exista decât obstacolul unei judecăţi de formă, pronunţate în urma prezentării unor acte autentice de naştere şi de deces!

Un asemenea noroc avea de ce să zguduie spiritul cel mai liniştit, şi bunul doctor nu putu să se sustragă în întregime emoţiei pe care i-o provoca o certitudine atât de neaşteptată. Totuşi emoţia sa fu de scurtă durată şi se manifestă doar printr-o plimbare de câteva minute prin cameră, îşi recâştigă stăpânirea de sine, îşi reproşa ca o slăbiciune această febră trecătoare şi, aruncându-se în fotoliu, rămase câtva timp cufundat în gânduri.

Apoi, dintr-o dată, se apucă iar să măsoare camera în lung şi-n lat. Dar acum ochii săi erau luminaţi de o flacără curată şi se vedea că o idee generoasă şi nobilă se naşte în mintea lui. O primi, o cântări, o lăsă să prindă aripi şi până la urmă o adoptă.

În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă. Se întorsese Mr. Sharp.

— Vă cer iertare pentru îndoielile mele, îi spuse doctorul cu căldură. Iată-mă convins şi îndatorat de o mie de ori pentru osteneala pe care v-aţi dat-o.

— Nici un fel de îndatorire... o afacere ca oricare alta... meseria mea..., răspunse Mr. Sharp. Pot să sper că sir Bryah va rămâne clientul meu?

— E de la sine înţeles. Vă încredinţez rezolvarea întregii chestiuni. Vă rog să renunţaţi la acest titlu absurd...

«Absurd! Un titlu care valorează douăzeci şi unu de milioane de sterline?» spunea fizionomia lui Mr. Sharp, dar el era prea curtenitor ca să nu cedeze.

— Cum doriţi. Dumneavoastră sunteţi stăpânul, răspunse el. Mă întorc la Londra şi aştept ordinele dumneavoastră.

— Pot să păstrez aceste documente? întrebă doctorul.

— Desigur. Avem copii după ele.

Rămas singur, doctorul Sarrasin se aşeză la birou, luă o foaie de hârtie şi scrise cele ce urmează:

Dragul meu băiat,

Ne-a picat din cer o avere enormă, colosală, de necrezut! Nu mă crede atins de alienaţie mintală şi citeşte cele două sau trei documente pe care le adaug scrisorii mele. Vei vedea limpede că sunt moştenitorul unui titlu de baronet englez, sau mai bine-zis indian, şi al unui capital care depăşeşte jumătate de miliard de franci, depus la Banca Angliei.

Nu mă îndoiesc, dragul meu Octave, de sentimentele cu care vei primi această veste. Ca şi mine, vei înţelege obligaţiile noi pe care o asemenea avere ni le impune şi primejdiile la care poate supune ea înţelepciunea noastră. A trecut abia un ceas de când ştiu toate astea şi de pe acum grijile unei asemenea responsabilităţi înăbuşă pe jumătate bucuria pe care mi-o provocase la început, gândindu-mă la tine. Poate că această schimbare va fi fatală pentru destinele noastre... Modeşti pionieri ai ştiinţei, eram fericiţi în obscuritatea noastră. Vom fi şi de-acum înainte? Poate numai dacă... nu îndrăznesc să-ţi vorbesc despre o idee care mi-a venit. .. dacă această avere însăşi va deveni în mâinile noastre un nou şi puternic aparat ştiinţific, o minunată unealtă a civilizaţiei!...

Vom mai vorbi despre asta. Scrie-mi, spune-mi repede ce impresie îţi provoacă această veste şi adu-o la cunoştinţa mamei tale. Sunt sigur că o va primi cu calm, ca o femeie cu judecată. Cât despre sora ta, ea este prea tânără încă pentru ca aşa ceva s-o facă să-şi piardă capul. Dealtfel, căpşorul ei e de pe acum destul de bine aşezat pe umeri, şi, chiar dacă va pricepe toate consecinţele posibile ale acestei ştiri, sunt sigur că dintre noi toţi ea va fi cel mai puţin tulburată de schimbarea survenită în situaţia noastră.

O caldă strângere de mână lui Marcel. I-am rezervat un rol de seamă în toate proiectele mele de viitor.

Doctorul puse această scrisoare într-un plic împreună cu hârtiile mai importante şi o trimise pe adresa «Domnului Octave Sarrasin, elev la Şcoala centrală de arte şi manufacturi, strada Roi de Sicile, 32 , Paris».

Apoi îşi luă pălăria, îşi îmbrăcă pardesiul şi se duse la congres. Peste un sfert de oră, nici nu se mai gândea la milioanele sale!

1 Pe larg (in limba latină in text) (N.T.)
2 Pardesiu gros, larg şi lung ca un halat. (N.T.)
3 Valori mobiliare, titluri de rentă, acţiuni, obligaţii reprezentînd anumite sume de bani. (N.T.)

Pentru a avea acces la biblioteca virtuală Jules Verne în limba română, contactaţi-ne prin e-mail!