JULES VERNE - Deux ans de vacances

DOI ANI DE VACANŢĂ
(1886-1887)

Ilustraţii de Léon Benett

 

 

CAPITOLUL I

FURTUNA. UN IAHT ÎN VOIA SOARTEI. PATRU COPILANDRI PE PUNTEA VASULUI SLOUGHI. PÂNZA CATARGULUI PRINCIPAL SFÂŞIATĂ. O VIZITĂ ÎN INTERIORUL IAHTULUI. AJUTORUL DE MARINAR APROAPE STRANGULAT. UN URIAŞ VAL DIN SPATE. PĂMÂNT, PRIN CEAŢA DIMINEŢII. BANCUL DE STÂNCI.

 

În noaptea aceea de 9 martie 1860, norii se lăsaseră atât de jos peste mare, încât abia de mai vedeai la câţiva paşi. Pe marea aceasta în freamăt, cu valuri care în rostogolirea lor aruncau lumini livide, o navă de mic tonaj gonea cu aproape toate pânzele strânse.

Era un iaht de o sută de tone — un schooner, cum sunt denumite goeletele în Anglia şi în America.

Numele vasului era Sloughi. Zadarnic însă l-ai fi căutat scris pe placa de la pupa, căci vreo furtună ori poate o ciocnire i-l smulsese în parte.

Să fi fost unsprezece seara. Sub latitudinea aceea, pe la începutul lui martie, nopţile sunt încă scurte. Către cinci dimineaţa aveau să se ivească zorile. Dar cu cât ar fi oare mai mică primejdia dacă soarele ar lumina depărtările? Corabia şubrezită n-ar rămâne tot o jucărie a valurilor? Nimic nu s-ar schimba... Doar domolirea hulei şi încetarea vântului năvalnic ar mai salva-o de la cel mai cumplit naufragiu, în plin ocean, departe de orice peticuţ de pământ pe care vreun supravieţuitor şi-ar mai găsi poate scăparea.

La pupa navei, patru băieţi, unul de 14 ani, alţi doi de 13 şi ajutorul de marinar — musul — un negru de vreo 12 ani, toţi în jurul timonei, se străduiau din răsputeri să ţină piept furiei valurilor care ameninţau să culce iahtul pe o parte. Era o treabă peste măsură de grea, căci roata nu mai putea fi frânată şi în orice clipă riscau sa fie zvârliţi peste bord.

Într-adevăr, către miezul nopţii, un val năprasnic izbi iahtul în flanc cu atâta putere, încât mare minune că n-a smuls timona cu totul.

Copiii, răsturnaţi de zguduire, izbutiră totuşi să se ridice degrabă.

— Mai merge timona, Briant? întrebă unul din ei.

— Merge, Gordon, răspunse Briant, care-şi reluase locul şi-şi păstrase tot sângele rece.

Apoi, adresându-se unui al treilea:

— Fii tare, Doniphan, nu-ţi pierde cumpătul! Trebuie să-i salvăm pe ceilalţi!

Toate astea le spusese în englezeşte, dar, după accent, îţi dădeai seama că Briant era francez. Şi întorcându-se către mus:

— Eşti cumva rănit, Moko?

— Nu, răspunse copilul. Numai de-am putea ţine vasul în echilibru să poată tăia valurile, că altfel ne ducem la fund.

În clipa aceea, cineva dădu la o parte brusc deschizătura capotei din dreptul scării ce ducea spre salonul schoonerului. Două căpşoare apărură prin deschizătură şi odată cu ele şi capul vioi al unui dine care începu să latre.

— Briant! Briant! strigă un copil de 9 anişori. Ce s-a-ntâmplat?

— Nimic, Iverson, nimic! îl linişti Briant. Fă bunătate şi coboară numaidecât cu Dole... Hai, ce mai stai?

— Da, dar ne e aşa de frică! spuse şi alt copil, mai mic ca ei.

— Ce fac ceilalţi? întrebă Doniphan.

— Şi lor le e frică, spuse Dole.

— Hai, hai, la locul vostru! strigă Briant, Închideţi bine uşa, băgaţi capul sub plapumă, închideţi ochii şi n-o să vă mai fie frică! Nu e primejdie!

— Atenţie! Alt val! strigă Moko.

O izbitură puternică din spate zdruncină vasul. De astă dată, din fericire, valul nu trecu peste punte, căci dacă apa ar fi pătruns prin deschizătura capotei, iahtul, îngreunat, n-ar mai fi putut să se ridice deasupra valurilor.

— Iute înăuntru! se răsti Gordon. Ce staţi! Vă arăt eu vouă!

— Hai, copii! La culcare! le spuse mai cu blândeţe Briant. Căpşoarele se făcură nevăzute, dar un alt băieţel se arătă din spatele lor.

— Nu-ţi putem fi şi noi de folos, Briant?

— Nu, Baxter, nu! răspunse Briant. Tu cu Cross, cu Webb, cu Service şi cu Wilcox staţi cu copiii! Noi patru suntem destui aici!

Baxter închise uşa din interior.

— Şi lor le e frică, zise Dole.

Cum! Aşadar nu erau decât copii la bordul acestui iaht în luptă cu furtuna? — Da, numai copii! — Şi câţi erau la bord? — Cincisprezece, cu Gordon, Briant, Doniphan şi musul. — În ce împrejurări se îmbarcaseră? — Vom afla în curând.

Dar cum, nu e nici un bărbat pe iaht? Nici un căpitan care să dea comanda? Nici un marinar să le fie de ajutor? Nici un timonier care să conducă pe furtuna asta? — Nu! Nici unul!

Aşadar, nu era nimeni pe bord care să-şi dea seama exact în ce anume punct se afla vasul Sloughi pe ocean? Şi ce ocean! Cel mai vast din toate! Pacificul care se întinde pe două mii de leghe în lărgime, de pe ţărmurile Australiei şi ale Noii Zeelande până-n litoralul Americii de Sud.

Care să fi fost cauza? Să fi pierit oare echipajul vasului în vreo catastrofă? Piraţi de prin Malaezia să fi pus stăpânire pe vas şi să fi lăsat de capul lor la bord doar pe copilandrii aceştia, dintre care cel mai răsărit avea abia 14 ani?

Altfel, un vas de o sută de tone ar fi trebuit să dispună măcar de un căpitan, de un secund şi de cinci-şase marinari. Or, din tot personalul acesta strict necesar ca să-l conducă, nu mai rămăsese decât musul.

De unde putea veni iahtul acesta, de pe ce tărâmuri austral-asiatice, de prin ce arhipelaguri ale Oceaniei, de câtă vreme plutea şi cu ce destinaţie?

Desigur că dacă vreun comandant de vapor ar fi întâlnit goeleta Sloughi prin aste mări îndepărtate, copiii ar fi ştiut să-i răspundă la întrebări. Din nefericire însă, la orizont nu era nici urmă de corabie, nici de vreunul din acele transatlantice ale căror drumuri se încrucişează pe mările australiene, nici de nave de comerţ, cu aburi ori cu pânze, din cele trimise cu sutele din Europa ori din America înspre porturile din Pacific. Şi chiar dacă prin preajmă s-ar fi aflat vreun asemenea bastiment, atât de puternic datorită maşinilor sale ori aparaturii sistematice de pânze, tot n-ar fi putut veni în ajutorul iahtului pe care marea îl arunca de colo-colo ca pe-o epavă, deoarece şi el ar fi trebuit să lupte împotrivă furtunii.

Briant şi tovarăşii săi se străduiau din răsputeri ca iahtul să nu fie izbit din coastă.

— Ce e de făcut? strigă Doniphan.

— Tot ce o sta în puterile noastre! răspunse Briant. Aceste cuvinte erau rostite de un copilandru, în momente când până şi cel mai vajnic dintre bărbaţi poate că şi-ar fi pierdut nădejdea î

Într-adevăr, furtuna se dezlănţuia tot mai aprigă. Vântul se năpustea cu o furie nimicitoare, cum spun marinarii — şi cu drept cuvânt, căci vasul putea fi spulberat într-o clipă de o răbufnire de vânt. De altfel, de două zile se aflau aproape în voia valurilor, deoarece catargul principal fusese rupt la patru picioare de la bază, astfel că nu mai avuseseră unde prinde „săgeata”, pânza din faţă care i-ar fi ajutat să poată ţine mai sigur vasul în direcţia vântului. Catargul mizenei, cu vârful retezat, mai ţinea încă, dar ameninţa dintr-o clipă într-alta să se prăbuşească peste punte, fiind slăbit din odgoane.

La prova, bucăţi sfâşiate din şirul de vântrele se zbăteau în vânt cu pocnete ca de puşcă. Din toate pânzele nu mai rămăsese decât mizena, gata să se sfâşie şi ea, căci băieţii nu avuseseră putere s-o mai ruleze pe vergă, ca să-i micşoreze suprafaţa. Iar dacă şi pânza asta s-ar sfâşia, vasul n-ar mai putea fi ţinut pe linia vântului, şi valurile, lovindu-l în coastă, l-ar culca şi l-ar scufunda cu oameni cu tot în adâncuri.

De atâta vreme, nici o insulă nu se arăta în larg, nici un continent spre răsărit! Oricât de plină de primejdii ar fi fost o apropiere de ţărm, totuşi copiii erau mai puţin îngroziţi de ea decât de furiile mării acesteia fără de sfârşit. Ţărmul, fie el cât de neprimitor ori de stâncos, ori de supus năvalei vijelioase a apelor şi zbuciumului neîntrerupt al valurilor printre stânci, ţărmul, gândeau ei, ar fi fost mântuirea, ar fi fost pământul care te ţine, nu oceanul acesta care se cască să te înghită.

Căutau deci cu privirea, doar or vedea vreo lumină încotro să se îndrepte. Dar nici o licărire nu se arăta în noaptea întunecată.

Deodată, curând după miezul nopţii, o pârâitură grozavă acoperi urletele valurilor.

— S-a rupt catargul mizenei! strigă Doniphan.

— Nu, răspunse Moko. Pânza s-a smuls din agăţători.

— Trebuie scoasă cu totul, fu de părere Briant. Gordon, tu rămâi la timonă cu Doniphan, iar tu, Moko, vino să-mi ajuţi.

Ca ajutor de marinar, Moko era oarecum priceput în meserie, dar nici Briant nu era chiar neştiutor. Doar străbătuse şi el Atlanticul şi Pacificul, călătorind din Europa spre Australia, şi nu-i erau cu totul necunoscute manevrele necesare pentru a conduce o navă. Aşa se face că ceilalţi băieţi, care habar n-aveau de vreo manevră, lăsară pe seama lui şi a lui Moko cârmuirea iahtului.

Cât ai clipi. Briant şi ajutorul său ajunseră vitejeşte la prova. Pentru ca iahtul să nu fie izbit în coastă şi înclinat, trebuia neapărat înlăturată mizena — pânza principală — care se adunase ca o pungă, umflată de vânt în partea de jos, şi ţinea vasul în loc, gata să se aplece. De s-ar fi întâmplat una ca asta, nici că s-ar mai fi putut ridica decât dacă i-ar fi retezat catargul chiar de la bază, după ce l-ar fi desprins mai întâi din cabluri. Dar cum ar fi reuşit aşa ceva nişte copii?

 

 

Cu toate greutăţile, Briant şi Moko au dat dovadă de mare dibăcie. Hotărâţi să păstreze cât mai multe pânze pentru ca iahtul să se menţină cu vântul din spate cât timp va ţine furtuna, ei reuşiră să lărgească frânghia vergii, care coborî la patru-cinci picioare deasupra punţii. Părţile zdrenţuite ale mizenei odată tăiate cu cuţitul, prinseră cu două cârlige colţurile de jos, legându-le cu frânghii trecute prin belciugele de fier de pe punte, lucru anevoios, căci în nenumărate rânduri vajnicii băieţi erau să fie măturaţi de valuri.

Cu toate că pânzele erau atât de împuţinate, goeleta reuşi să-şi menţină direcţia pe care pornise de atâta vreme. Chiar dacă nu ar mai fi avut nici o pânză, corpul corăbiei oferea totuşi destulă suprafaţă vântului, pentru ca vasul să capete, viteza unui torpilor. Totul era să poată întrece în iuţeală valurile, pentru ca să evite masele de apă zvârlite peste balustradă.

Terminând, Briant şi Moko se înapoiară lângă Gordon şi Doniphan, ca să le ajute la timonă. Dar în aceeaşi clipă capota se deschise din nou şi un copil scoase capul. Era Jacques, fratele lui Briant, cu trei ani mai mic ca el.

— Ce e cu tine, Jacques? îl întrebă frate-său.

— Vino, vino! îi răspunse Jacques. A intrat apă până în salon!

— Cum se poate? strigă Briant. Şi alergând spre scară, coborî degrabă.

Salonul era slab luminat de o lampă care, din cauza tangajului, se legăna întruna când într-o parte, când într-alta.

Prin umbră se zăreau vreo zece copii, întinşi pe canapele sau în paturi. Cei mai micuţi, între 8 şi 9 ani, înspăimântaţi, stăteau grămădiţi toţi laolaltă.

— Nu e nici o primejdie! le spuse Briant, cu gând să-i liniştească. Doar sunteţi cu noi! Nu vă fie frică! Şi, plimbând lumina unui felinar peste podeaua salonului, îşi dădu seama că într-adevăr un strat de apă curgea când într-o parte, când în cealaltă a iahtului.

De unde să fie apa? Să fi pătruns prin vreo crăpătură a bordajului? Trebuia văzut.

În rând cu salonul mai era o cameră mai mare, apoi sala de mese şi cabina echipajului.

 

 

Briant trecu la rând prin fiecare din ele şi văzu că apa nu pătrundea nici pe deasupra, nici pe dedesubtul liniei de plutire, ci, rămasă pe punte de pe urma unui val mai mare, parte din ea se scursese în interior pe lângă capota de la cabina echipajului. Deci, nici o primejdie.

Ca să-şi liniştească tovarăşii, Briant mai trecu o dată prin salon, apoi, mai puţin îngrijorat, îşi reluă locul la cârmă. Goeleta era construită solid; prin fundul de curând recăptuşit cu aramă, apa nu-şi putea face loc. Putea, aşadar, să înfrunte furtunile.

Să fi fost aproape unu noaptea. În bezna din jur, şi mai neagră din cauza grosimii norilor, furtuna se dezlănţuia cumplit. Iahtul în mers părea învăluit de ape. Ţipătul ascuţit al pescăruşilor sfâşia văzduhul. Să însemne oare că e pământ pe-aproape? Nu, căci se întâmplă uneori să-i întâlneşti la sute de leghe depărtare de ţărm: neputându-se împotrivi vântului, aceste păsări ale furtunii se lăsau târâte de uragan ca şi iahtul, căruia nici o putere din lume nu i-ar mai fi putut stăvili goana.

O oră mai târziu se auzi o altă pârâitură. Puţinul ce mai rămăsese din mizenă se spintecase, iar fâşiile de pânză se împrăştiară în zare ca nişte enormi goelanzi.

— Nu mai avem pânze, spuse Doniphan, şi nici putinţa să întindem alta!

— Nu-i nimica,! răspunse Briant. Fii sigur că vom înainta tot atât de repede!

— Halal răspuns! exclamă Doniphan. Dacă atâta te pricepi...

— Păzea! Vin valuri mari din spate!strigă Moko. Trebuie să ne legăm strâns de ceva, altfel ne vor lua!

Dar nici nu sfârşi bine, când deodată câteva tone de apă trecură peste punte. Briant, Doniphan şi Gordon fură aruncaţi peste capotă, de care reuşiseră să se agaţe. Cât despre Moko, se făcu nevăzut odată cu masa de apă care mătură iahtul din spate către faţă, smulgând şi o parte din rezerva de cherestea, două bărci şi o iolă — cu toate că fuseseră puse la adăpost — ca şi câteva prăjini de catarg şi cutia busolei.

Dar, cum bucăţi din balustradă fuseseră şi ele smulse, apa s-a scurs de îndată, împiedicând iahtul să se scufunde sub enorma povară.

— Moko! Moko! strigă Briant de cum îşi veni în fire.

— L-o fi zvârlit în mare! spuse Doniphan.

— Nu ştiu, nu se vede! Nu-l aud! spuse Gordon, aplecându-se peste punte.

— Trebuie salvat! Iute, un colac de plută! Nişte frânghii! ceru Briant. Şi cu glas tare, care răsună puternic în scurtul răstimp de acalmie, îl strigă iar: Moko! Moko!

— Ajutor! Ajutor! răspunse Moko.

— Nu e în apă, spuse Gordon. Îi aud glasul dinspre prova.

— Mă duc să-l scap, spuse Briant.

Şi iată-l căţărându-se pe punte, apărându-se cât putea de loviturile scripeţilor care se bălăngăneau la capătul frânghiilor lăsate în voie şi ferindu-se ca din cauza tangajului să nu cadă pe puntea alunecoasă.

Din nou strigătul lui Moko răsună din beznă. Apoi nu se mai auzi nimic.

Între timp, cu sforţări supraomeneşti. Briant reuşi să ajungă la capota cabinei echipajului.

Strigă... Nici un răspuns... Să-l fi smuls oare vreun alt val după ultimul său strigăt deznădăjduit? Dar atunci, sărmanul copil trebuie să fi rămas mult în urmă, căci hula nu l-ar fi putut duce cu iuţeala iahtului. În cazul acesta, era pierdut.

Nu! Un geamăt slab ajunse până la Briant, oare se repezi înspre locul unde era împlântat piciorul catargului din faţă. Acolo, dibuind prin întuneric, dădu peste un trup care se zbătea.

Moko horcăia din greu, îngrămădit în unghiul pe care-l formează la prova balustrada iahtului: funia, cu care se legase peste mijloc ca să nu fie târât de valuri şi care îl scăpase de la înec, era acum pe cale să-l sugrume. Briant îşi deschise briceagul şi cu greu izbuti să taie frânghiile care-l strângeau pe băiat.

Desprins din strânsoare şi readus pe punte, de îndată ce îşi veni în fire, copilul îi mulţumi lui Briant şi trecu de-a dreptul la cârmă. Toţi patru se legară, ca să nu fie luaţi de valurile năprasnice ce se ridicau în calea iahtului.

Dar, contrar aşteptărilor lui Briant, vasul pierduse oarecum din viteză în urma ruperii mizenei şi îl pândea acum primejdia ca valurile ce năvăleau din spate, venind cu mai multă viteză decât aceea a iahtului, să-l inunde.

Dar ce puteau face? Nu mai aveau nici o fărâmă de pânză pentru adaos.

Lunii martie din emisfera australă îi corespunde luna septembrie din cea boreală, aşa că nopţile sunt cam tot atât de lungi ca şi zilele. Deci, fiind ora patru dimineaţa, era de aşteptat ca dinspre răsărit, adică din direcţia în care gonea schoonerul, să se ivească o geană de lumină.

Şi poate că, odată cu zorile, furtuna avea să piardă din intensitate! Nu era exclus nici ca în zare să se arate vreun ţărm, şi atunci soarta sărmanului echipaj de copii să se schimbe dintr-o clipă într-alta. Totul ar fi fost cu putinţă de îndată ce întâia geană de lumină ar fi tivit adâncurile zării.

Către patru şi jumătate, o îngânare de ziuă se furişă înspre zenit. Din păcate, fâşiile de ceţuri nu te lăsau să vezi nici la un sfert de milă. Simţeai cum pe cer norii alergau într-o goană ne-bună. Uraganul nu se domolise nicidecum şi, în larg, marea clocotea înspumată toată de rostogolirea valurilor. Schoonerul, aci ridicat pe o creastă de val, aci prăbuşit într-un abis, s-ar fi răsturnat în nenumărate rânduri de-ar fi fost izbit din coastă.

Cei patru tineri nu-şi luau ochii de la noianul de valuri despletite. Îşi dădeau bine seama că dacă furtuna nu încetează, sunt pierduţi. Nici urmă de îndoială că iahtul nu ar mai putea ţine piept încă douăzeci şi patru de ore şi, până la urmă, năvala de ape l-ar sfărâma.

Deodată, Moko strigă:

— Pământ! Pământ!

Printr-un luminiş între ceţuri destrămate, lui Moko îi păru că i se arată un dâmb vioriu în răsărit. Să se fi înşelat? Cât de ades înfiripările acelea din zare nu sunt altceva decât învolburări de nori!

— Pământ? tresări Briant.

— Pământ! strigă Moko. Uite, colo, la răsărit! Şi arătă cu mâna un punct spre orizont, acum năpădit de ceţuri.

— Eşti sigur? întrebă Doniphan.

— Da, da, sigur! răspunse. Moko. Dacă se mai destramă ceata, uitaţi-vă atent... colo... mai la dreapta de catargul mizenei! Uite-l! Uite-l!

Ceţurile destrămate se ridicau acum tot mai sus, lăsând marea liberă.

În curând, oceanul se desfăşură în toată imensitatea.

— Da, da, pământ! Îl văd, îl văd! strigă Briant.

— Şi încă şes! spuse Gordon, care-l privise cu luare-aminte. Nu mai rămânea nici o îndoială: pământ, continent ori insulă, cam la cinci-şase mile, pe o largă întindere la orizont.

Cu direcţia ce o urmau şi din care furtuna nu le da pas să se mai abată, în mai puţin de o oră aveau să fie aruncaţi la ţărm. Totul era ca vasul să nu fie zdrobit de puzderia de colţi de stâncă, înainte de a ajunge pe uscat. Dar copiii nici că se sinchiseau. Pământul, acesta, răsărit în faţa lor deodată, nu putea fi decât salvarea lor.

Dar iată că vântul se umflă din nou şi mai turbat. Iahtul, împins ca o jucărie, gonea nebuneşte către ţărmul care se profila acum ca zugrăvit în tuş, pe cerul alburiu. Mai în depărtare, ţărmul devenea stâncos şi înalt cam de 150 — 200 de picioare. În faţă se întindea însă un prund larg, nisipos, din care se desprindea, spre dreapta, masa rotundă de copaci ai unei păduri ce înainta către interior.

Eh, dacă iahtul ar avea norocul să acosteze la plaja aceea nisipoasă, fără să se lovească de vreun banc de stânci, sau dacă ar nimeri în vreun estuar adăpostit, poate că bieţii copii ar scăpa cu bine!

În timp ce Doniphan, Gordon şi Moko stăteau nemişcaţi la timonă. Briant, la prova, nu-şi lua privirea de la ţărmul care se apropia văzând cu ochii, într-atât de repede înaintau. Dar zadarnic căuta vreun loc în care iahtul să poată acosta în condiţiuni mai bune: nici urmă de estuar ori de râu şi nici de vreo limbă de nisip în care vasul să se împotmolească. Căci chiar din dreptul prundului începea un şir de colţi de stâncă, ale căror capete negre ieşeau din valurile împinse de furtună şi izbite de pereţii de piatră, într-un tumult înspăimântător. Într-un asemenea loc, vasul s-ar preface dintr-o dată în ţăndări.

Briant se gândi atunci că ar fi mult mai bine ca toţi să se afle pe punte în clipa când s-ar produce eşuarea şi, deschizând capota, strigă:

— Toată lumea sus!

Primul fu câinele, urmat de vreo zece copii care se târâră cu greu înspre spatele iahtului. La vederea valurilor gata să-i înghită, cei mai mici începură să ţipe de spaimă...

Către zece dimineaţa, schoonerul Sloughi se găsea în faţa ţărmului abrupt.

— Ţineţi-vă firea! Ţineţi-vă firea! striga Briant.

Şi, pe jumătate dezbrăcat, stătea gata să sară în ajutorul celui care ar fi fost luat de un vârtej de apă, căci în mod sigur iahtul avea să fie aruncat pe stânci.

Deodată, un prim zdruncin. Sloughi se lovise cu carena de stâncă; dar, deşi vasul se cutremurase din toate încheieturile, apa nu apucă să pătrundă pe nicăieri.

Luat pe sus de un val, iahtul fu împins cu vreo cincizeci de picioare mai înainte, fără măcar să atingă stâncile care scoteau cap cu miile, apoi, aplecat pe stânga, rămase locului, într-un clocot neîntrerupt de apă plină de vârtejuri.

E drept, nu mai erau în plină mare, dar până la ţărm tot mai era un sfert de milă.

 Pentru a avea acces la librăria virtuală Jules Verne, contactaţi-ne prin mail la urmatoarea adresă: