JULES VERNE

Le phare du bout du monde

FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII

(1905)

 

 

Ilustraţii de George Roux

 

 

CAPITOLUL I

INAUGURARE

 

Soarele scăpăta în spatele dealurilor care mărgineau spre vest priveliştea. Timpul era frumos. În zare, deasupra mării, despărţită printr-o linie de cer, înspre nord-est şi est, câţiva norişori reflectau ultimele raze care nu vor întârzia să se stingă în umbrele înserării. Amurgul e de lungă durată pe această latitudine de 55 grade a emisferei sudice.

În clipa când din discul însângerat nu rămase decât o fâşie, se auzi o lovitură de tun de la bordul canonierei Santa-Fe şi în vârful brigantinei steagul Republicii Argentina se înălţă fâlfâind în bătaia vântului. În aceeaşi clipă licări lumina farului, construit la o bătaie de puşcă distanţă, în spatele golfului Elgor, unde ancorase Santa-Fe. Doi dintre paznicii farului, lucrătorii de pe mal şi echipajul adunat în prova navei salutară cu îndelungi urale prima lumină aprinsă pe această coastă îndepărtată. Alte două lovituri de tun, care răsunară până departe, răspunseră celei dintâi. După această manifestare, pavilioanele canonierei fură coborâte, conform regulamentului navelor de război, şi liniştea se lăsă din nou pe Insula Statelor, aşezată în punctul unde se unesc apele Atlanticului cu ale Pacificului.

Lucrătorii se îmbarcară neîntârziat la bordul navei Santa-Fe şi nu mai rămaseră pe uscat decât cei trei paznici ai farului.

Unul era de serviciu în camera de cart, ceilalţi doi nu se întorseseră imediat în locuinţa lor şi se plimbau de-a lungul coastei, discutând între ei.

— Ştii, Vasquez, zise cel mai tânăr, mâine canoniera va pleca în larg...

— Da, Felipe, răspunse Vasquez, şi sper că va avea vreme bună până să ajungă în port...

— E cam departe, Vasquez!...

— Nu e mai departe când vii decât atunci când te întorci, Felipe.

— Mă cam îndoiesc, răspunse Felipe râzând.

— Şi câteodată, băiete, zise Vasquez, faci mai mult la ducere decât la întoarcere, doar dacă vântul nu bate de fiecare dată la fel! La urma urmelor, 1500 de mile nu e cine ştie ce, când nava are maşini şi pânze bune.

— Şi apoi, Vasquez, comandantul Lafayate cunoaşte bine drumul...

— Care e un drum drept, băiete. A luat-o spre sud ca să vină încoace şi o va lua spre nord ca să se întoarcă, şi, dacă vântul continuă să sufle dinspre uscat, va fi la adăpostul coastei şi va naviga ca pe  un fluviu.

— Dar pe un fluviu care n-ar avea decât un singur mal, zise Felipe.

— Ce importanţă are, dacă este malul cel bun şi e întotdeauna cel bun când vântul ţi-e prielnic.

— E adevărat, aprobă Felipe, dar dacă mergi împotriva vântului...

— Asta ar însemna ghinion, Felipe, şi cred că nu-i va avea tocmai Santa-Fe. În cincisprezece zile poate să parcurgă cele 1500 mile şi să ancoreze în rada portului Buenos Aires... Dar dacă vântul ar bate dinspre  est...

— Atunci n-ar găsi un port de refugiu nici aici, pe coastă şi nici în altă parte, în larg!

— Aşa cum spui, băiete. În Ţara de Foc sau în Patagonia nu te poţi opri. Trebuie să ieşi în larg, căci altfel rişti să te urci pe mal.

— Dar, în sfârşit, Vasquez, după părerea mea, vremea bună va mai ţine.

— Părerea ta este şi a mea, Felipe. Suntem aproape de începutul verii... Trei luni bune înaintea ta, e ceva...

— Şi lucrările au fost terminate tocmai la timp.

— Ştiu, băiete, ştiu. La începutul lui decembrie. Sau, cum s-ar spune, începutul lui iunie pentru marinarii din Nord. În acest anotimp bântuie mai rar furtuni din acelea care răstoarnă o navă încărcată tot aşa de uşor cum ţi-ar smulge pălăria din cap... Şi apoi, atâta timp cât Santa-Fe se găseşte în port, poate să se dezlănţuie vântul, furtuna sau vijelia cât i-o plăcea!... Nu-i nici o primejdie ca insula noastră să se scufunde cu far cu tot!

— Desigur, Vasquez. De altfel, după ce va transmite acolo ştiri despre noi, când canoniera se va întoarce cu celălalt schimb...

— Peste trei luni, Felipe...

— Va găsi insula pe locul ei...

— Şi pe noi pe ea, răspunse Vasquez, frecându-şi mâinile după ce trase adânc din pipă, învăluindu-se într-un nor de fum. Vezi, băiete, nu suntem aici la bordul unei nave pe care vijelia o mână încoace şi încolo, sau dacă vrem s-o numim navă, ea este bine înfiptă în coada Americii şi nu va fi smulsă din ancora sa... Ştiu prea bine că aceste meleaguri sunt primejdioase şi că mările de la capul Horn au, pe drept cuvânt, o tristă faimă. Că naufragiile pe Insula Statelor au fost nenumărate şi că jefuitorii de epave n-ar putea alege un loc mai nimerit pentru a strânge avere! Dar toate acestea se vor schimba, Felipe! Iată că acum Insula Statelor are un far, şi nici un uragan, ori de unde ar sufla el, nu va reuşi să-l stingă! Navele îl vor vedea la timp pentru a-şi găsi drumul!... Se vor călăuzi după lumina sa şi nu vor mai risca să se lovească de stâncile capului San-Juan, de ale lui San-Diego sau Fallows, chiar şi pe nopţile cele mai întunecoase! Noi vom fi aceia care vom avea grijă de far şi o vom face cum trebuie.

Vasquez vorbea cu atâta însufleţire, încât sfârşi prin a-l linişti pe camaradul său. Poate că Felipe nu se gândea cu inima uşoară la lungile săptămâni pe care trebuia să le trăiască pe această insulă pustie, fără să aibă vreo legătură cu semenii săi, până în ziua când le va veni schimbul.

Pentru a termina, Vasquez adăugă:

— Vezi tu, băiete, timp de patruzeci de ani am colindat toate mările vechiului şi noului continent, ca mus, elev marinar, marinar, maistru. Ei bine, acum, când a sosit vârsta să mă pensionez, nu puteam să-mi doresc ceva mai bun decât să fiu paznicul unui far, şi încă ce far! Farul de la Capătul Lumii!...

În adevăr, farul merita o asemenea denumire, aşezat cum era la capătul acestei insule pierdute, atât de departe de orice pământ locuit sau care putea fi locuit!

— Spune-mi, Felipe, zise Vasquez care-şi scutură pipa în căuşul palmei, la ce oră iei locul lui Moriz?

— La zece noaptea.

— Bine, atunci eu voi fi acela care te voi schimba de la două dimineaţa până la răsăritul soarelui.

— În regulă, Vasquez. Aşadar, ceea ce avem mai bun de făcut amândoi acum este să dormim.

— La culcare, Felipe, la culcare!

Vasquez şi Felipe urcară spre mica incintă în mijlocul căreia se găsea farul şi intrară în locuinţa paznicilor, iar poarta se închise în urma lor.

Noaptea fu liniştită. În momentul când se făcu ziuă, Vasquez stinse flacăra care arsese douăsprezece ore. Mareele, în general slabe în Pacific, mai ales de-a lungul coastelor Americii şi Asiei, sunt din contră foarte puternice pe suprafaţa Atlanticului şi violenţa lor este resimţită până în îndepărtatele regiuni ale arhipelagului Magellan.

În acea zi, refluxul începând la şase dimineaţa, canoniera trebuia să profite de el ridicând ancora în zori. Dar nefiind gata cu pregătirile, comandantul se decise să iasă din golful Elgor abia la mareea de seară.

Santa-Fe, navă din marina militară a Republicii Argentina, cu o capacitate de 200 de tone, cu o maşină de 260 cai putere, comandată de un căpitan şi un secund, având 50 de oameni echipaj, cu maistru cu tot, slujea la paza coastelor de la gurile lui Rio de la Plata şi până la strâmtoarea Lemaire din Oceanul Atlantic. În acel timp geniul maritim nu construise încă navele sale rapide, crucişătoarele, torpiloarele şi altele. Astfel că Santa-Fe, sub acţiunea elicei sale, nu depăşea viteza de nouă mile pe oră, viteză suficientă, de altfel, pentru poliţia de coastă a Patagoniei şi a Ţării de Foc, căci apele lor erau străbătute numai de vase de pescari.

În acel an canoniera avea misiunea să urmărească construcţia farului pe care guvernul argentinian hotărâse să-l ridice la intrarea golfului Lemaire.

La bordul său fură transportate personalul şi materialele necesare acestei lucrări, dusă la bun sfârşit după planurile unui priceput inginer din Buenos Aires.

Se împlineau aproape trei săptămâni de când Santa-Fe era ancorată în golful Elgor. După ce debarcase proviziile pentru patru luni, după ce se convinsese că nimic nu va lipsi paznicilor noului far până în ziua când vor fi schimbaţi, comandantul Lafayate avea să readucă în patrie pe muncitorii trimişi pe Insula Statelor. Dacă anumite împrejurări neprevăzute n-ar fi întârziat terminarea lucrărilor, Santa-Fe ar fi trebuit să fie încă de-acum o lună înapoi în portul său.

De altfel, în tot timpul petrecut aici, comandantul Lafayate putea fi liniştit în acest golf foarte bine apărat contra vânturilor din nord, sud şi vest. Numai vijelia dinspre mare putea să-l stingherească. Dar primăvara se arătase blândă, şi acum, la începutul verii, se putea spera că nu se vor dezlănţui decât mici furtuni trecătoare în regiunile magellanice.

Era ora şapte când căpitanul Lafayate şi secundul său Riegal ieşiră din cabinele lor situate pe dunetă, la pupa navei. Marinarii terminau cu spălatul punţii şi oamenii de serviciu împingeau apa spre orificiile de scurgere. În acelaşi timp, maistrul principal lua măsuri ca totul să fie gata pentru ora plecării. Cu toate că trebuiau să ridice ancora abia după-amiază, se scoteau velele din apărători, se curăţau trombele de aer, arama de pe habitaclu şi spiraiuri, se aşeza barca mare pe cavaleţii de pe punte, cea mică rămânând la apă, pentru serviciul curent. La răsăritul soarelui, pavilionul fu ridicat la picul brigantinei. Trei sferturi de oră mai târziu răsunau cele patru bătăi ale clopotului din prova pentru marinarii de cart, care îşi luară în primire posturile. După ce mâncară împreună, cei doi ofiţeri urcară pe dunetă, cercetară cerul destul de senin datorită vântului dinspre uscat şi dădură ordin maistrului să-i debarce.

Comandantul voia să inspecteze pentru ultima oară, în această dimineaţă, farul cu anexele sale, locuinţa paznicilor, magazia de provizii şi combustibil şi să se asigure de buna funcţionare a aparatelor.

Coborî deci pe coastă, însoţit de secund, şi se îndreptă spre incinta farului.

Mergând într-acolo, îşi mărturisi îngrijorarea pentru cei trei oameni care vor rămâne în posomorâta singurătate a Insulei Statelor.

— E în adevăr greu, zise căpitanul. Totuşi trebuie ţinut seama că aceşti oameni vrednici au dus întotdeauna o viaţă aspră, deoarece cea mai mare parte din ei sunt vechi marinari. Pentru ei serviciul la far este într-un fel o odihnă.

— Fără îndoială, răspunse Riegal, dar una este să fii paznic de far pe o coastă populată care comunică uşor cu uscatul şi alta să trăieşti pe o insulă pustie, pe care navele nu fac decât s-o privească în treacăt şi încă de cât mai departe posibil.

— Recunosc, Riegal. Dar oamenii vor fi schimbaţi din trei în trei luni. Vasquez, Felipe şi Moriz îşi vor începe serviciul în perioada cea mai puţin grea.

— În adevăr, domnule comandant, şi nu vor avea de suferit iernile teribile ale capului Horn...

— Teribile, în adevăr, încuviinţă căpitanul. De când am făcut, acum câţiva ani, o recunoaştere în strâmtoare, în Ţara de Foc, în Insula Dezolării, de la capul Virgenes la capul Pilar, nu mai am nimic de învăţat în materie de furtuni! Dar, în fine, paznicii noştri au o locuinţă solidă, pe care vijeliile nu o vor dărâma. Nu le vor lipsi nici alimentele şi nici cărbunii, chiar dacă straja lor la far s-ar prelungi cu două luni. Îi lăsăm sănătoşi şi tot aşa îi vom regăsi, căci dacă aerul este tare, cel puţin e curat la răscrucea dintre Atlantic şi Pacific!... Şi apoi, Riegal, mai e ceva: atunci când autorităţile militare au avut nevoie de paznici pentru Farul de la Capătul Lumii, nu mai ştiau pe cine să aleagă, atâtea cereri erau.

Cei doi ofiţeri sosiră înaintea incintei unde-i aşteptau Vasquez şi camarazii săi. Poarta fu deschisă şi ei se opriră pentru a răspunde salutului reglementar al celor trei oameni.

Comandantul Lafayate, înainte de a le vorbi, îi examina de la picioarele încălţate cu cizme groase până la capetele acoperite de glugile pelerinelor impermeabile.

— Totul a mers bine în noaptea asta ? întrebă el adresându-se paznicului şef.

— Bine,  domnule comandant,  răspunse  Vasquez.

— N-aţi văzut nici o navă în larg?...

— Nici una şi, cum cerul era senin, am fi observat orice lumină, chiar de la patru mile.

— Farul a funcţionat bine ?

— Fără întrerupere, domnule comandant, până la răsăritul soarelui.

— N-aţi suferit de frig în camera de cart ?

— Nu, domnule comandant. E bine închisă şi vântul nu intră prin ferestrele duble.

— Vom inspecta întâi locuinţa voastră şi apoi farul.

— La ordinele  dumneavoastră,  domnule comandant,  răspunse Vasquez.

Locuinţa paznicilor, construită la baza turnului, avea ziduri groase care puteau înfrunta toate vijeliile magellane. Cei doi ofiţeri inspectară diferitele încăperi destul de bine rânduite. Cei ce rămâneau nu aveau a se teme nici de ploaie, nici de viscolele foarte puternice pe această latitudine aproape polară.

Odăile erau despărţite de un culoar, la capătul căruia se afla o uşă pe unde se intra înăuntrul farului.

— Să urcăm, zise căpitanul Lafayate.

— La ordinele dumneavoastră, repetă Vasquez.

— E suficient să ne însoţeşti numai dumneata.

Vasquez făcu un semn celorlalţi doi paznici să rămână la intrarea pe culoar. Apoi împinse uşa dinspre scară şi cei doi ofiţeri îl urmară.

Această scară îngustă, în spirală, cu trepte de piatră încastrate în zid, nu era întunecoasă. Zece ferestruici o luminau din etaj în etaj.

Când ajunseră în camera de cart, deasupra căreia erau lanterna şi instalaţia de luminat, ofiţerii se aşezară pe o bancă circulară fixată de perete. Prin cele patru ferestre din această cameră se putea privi spre toate punctele orizontului.

Cu toate că briza era uşoară, sufla destul de tare la această înălţime, fără însă a acoperi strigătele ascuţite ale pescăruşilor şi albatroşilor care treceau fâlfâind din aripi.

Căpitanul Lafayate şi secundul său, pentru a privi mai bine insula şi marea din jur, se căţărară pe scăriţa care ducea la galeria ce împrejmuia farul.

Toată partea insulei care se vedea spre vest era pustie, ca şi marea pe care o puteau cerceta de la nord-vest spre sud şi care forma un vast arc de cerc, întrerupt numai spre nord-est de înălţimile capului San-Juan. La poalele turnului se afla golful Elgor, al cărui mal era însufleţit de forfota marinarilor de pe Santa-Fe. Nici o pânză, nici o dâră de fum nu se vedea în larg. Nimic decât imensitatea oceanului. Rămaseră acolo un sfert de oră, apoi ofiţerii, urmaţi de Vasquez, coborâră şi se întoarseră la bordul navei.

După ce prânziră, căpitanul Lafayate şi secundul Riegal veniră din nou pe uscat. În orele care mai rămâneau până la plecare, voiau să cerceteze malul de nord al golfului. De mai multe ori, şi fără pilot — căci se-nţelege de la sine că nu exista pilot pe Insula Statelor — comandantul sosise în timpul zilei pentru a putea ancora în micul golf de la poalele farului. Dar, din prudenţă, făcea întotdeauna o noua recunoaştere a acestei regiuni puţin sau deloc cunoscuta.

Ofiţerii îşi prelungiră deci plimbarea. Traversând istmul îngust care uneşte insula cu capul San-Juan, examinară malul portului natural cu acelaşi nume, care de partea cealaltă a istmului formează o limbă de pământ ca şi a golfului Elgor.

— Portul San-Juan, spuse comandantul, este foarte bun. Peste tot apa este destul de adâncă, chiar şi pentru nave de tonaj mai mare. E în adevăr păcat că intrarea în port este atât de dificilă. Un far, chiar cu lumină mai slabă, construit în aceeaşi linie cu farul din Elgor, ar permite navelor în dificultate să găsească uşor un adăpost.

— Şi este ultimul care se găseşte după ieşirea din strâmtoarea Magellan, adăugă secundul Riegal.

La ora patru ofiţerii se întoarseră. Suiră la bordul navei după ce îşi luară rămas bun de la Vasquez, Felipe şi Moriz, care rămaseră pe chei aşteptând plecarea ei.

La ora cinci presiunea începu să urce în cazanul canonierei, din al cărei coş se revărsau vârtejuri de fum negru. Marea nu va întârzia să se retragă şi Santa-Fe va ridica ancora imediat ce va începe refluxul.

La şase fără un sfert, comandantul dădu ordin să se vireze ancora şi să se pregătească maşinile.

La prova, secundul supraveghea manevra; ancora fu ridicată la postul ei şi apoi fixată.

Santa-Fe porni, salutată de cei trei paznici. Şi orice ar fi gândit Vasquez, dacă el şi camarazii săi priveau cu emoţie cum se depărta canoniera, ofiţerii şi echipajul încercau o emoţie mult mai profundă, lăsându-i pe cei trei pe această insulă de la capătul Americii.

Santa-Fe înainta cu o viteză medie de-a lungul coastei de nord-vest a golfului Elgor. Nu era nici opt când intră în larg. După ce trecu de capul San-Juan, înaintă cu toată viteza, lăsând strâmtoarea la vest; iar când se făcu noapte, luminile Farului de la Capătul Lumii apăreau doar ca o stea deasupra orizontului.