Jules Verne - Goana dupa meteor

N -avem nici un motiv să ascundem cititorilor că oraşul în care începe povestea aceasta neobişnuită e situat în Virginia, Statele Unite ale Americii. Cu voia lor, vom numi oraşul Whaston şi îl vom plasa în districtul răsăritean, pe malul drept al Potomacului; dar ni se pare inutil să determinăm mai mult coordonatele oraşului, care va fi căutat zadarnic chiar pe cele mai bune hărţi ale Statelor Unite.

În anul acela, în ziua de 12 martie, dimineaţa, locuitorii Whastonului, sare traversau Exeter Street la un moment dat, putură zări un elegant călăreţ urcând şi coborând la pas strada, care e foarte povârnită, apoi oprindu-se, până la urmă, în piaţa Constituţiei aflată cam în centrul oraşului.

Călăreţul, un adevărat tip de yankeu, tip care nu e lipsit de o distincţie proprie, să fi avut cel mult treizeci de ani. Era înalt, voinic şi bine făcut, cu trăsături regulate, cu părul brun şi purta o barbă castanie al cărei vârf ascuţit îi prelungea faţa rasă cu grijă deasupra buzelor. O mantie largă îl acoperea până la călcâie şi se întindea peste crupa calului. Călăreţul îşi conducea cu pricepere şi fermitate bidiviul, altminteri destul de vioi. Totul, în atitudinea lui, arăta omul de acţiune, omul hotărât, ascultând de primul impuls, omul care nu şovăie niciodată între dorinţă şi teamă, cum şovăie firile nehotărâte. În sfârşit, un observator ar fi constatat că nerăbdarea lui firească nu putea fi decât imperfect ascunsă sub o aparenţă de nepăsare.

De ce se afla călăreţul în oraşul acesta în care nimeni nu-l cunoştea şi nimeni nu-l mai văzuse vreodată?... Se mărginea doar să-l străbată, sau avea de gând să rămână aici câtăva vreme?... Ca să găsească un hotel, n-ar fi avut, în acest caz, decât de ales. în privinţa aceasta, oraşul Whaston merită laude, în nici un alt centru din Statele Unite sau din alte ţări, călătorul nu găseşte o primire mai bună, un serviciu mai bun, o masă mai bună, un confort atât de complet cu preţuri atât de modeste. Şi e într-adevăr destul de trist că hărţile arată cu atâta imprecizie un oraş în care există asemenea avantaje. Nu, străinul nu părea deloc dispus să rămână în Whaston şi zâmbetele atrăgătoare ale hotelierilor n-aveau nici un efect asupra lui. Preocupat, indiferent la ce se petrecea în preajma lui, el ţinea la pas şoseaua care marchează marginea pieţii Constituţiei, al cărei centru e ocupat de o vastă movilă de pământ. Şi nici nu bănuia măcar că stârneşte curiozitatea publică. Iar curiozitatea publică era stârnită din plin! De când se ivise călăreţul, patronii şi oamenii de serviciu ieşiţi în pragurile porţilor schimbau cuvintele acestea sau altele asemănătoare:

— Păi e a trek oară când străinul se opreşte în faţa uşii domnului John Proth...

— Bun! Judecătorul Proth o să-i împace şi-o să-i răsîmpace, cât ai clipi.

Într-adevăr, s-ar fi putut ca acesta să fie adevăratul motiv al prezenţei călăreţului la Whaston. Căci, de mai multe ori, el se oprise fără să descalece în faţa casei domnului John Proth. Privea poarta, privea ferestrele, apoi rămânea neclintit, ca şi cum ar fi aşteptat să se ivească cineva în prag, până în clipa când calul, care tropăia de nerăbdare, îl silea să se urnească iar din loc. Dar, când se mai opri încă o dată acolo, iată că uşa se deschise larg şi un bărbat se ivi la capătul peronului care dădea spre trotuar. De cum îl zări, străinul îşi scoase pălăria:

— Vreau să vă pun o simplă întrebare, care n-o să ceară decât un da sau un nu din partea dumneavoastră.

— A venit cineva, în dimineaţa aceasta, să vă întrebe despre domnul Seth Stanfort?

— Mulţumesc! Rostind cuvântul acesta şi ridicându-şi din nou pălăria, călăreţul dădu pinteni calului şi porni în trap uşor pe Exeter Street.

Acum — aceasta era părerea generală — nu mai exista nici o îndoială în privinţa faptului că necunoscutul avusese treabă cu domnul John Proth. După felul cum îşi formulase întrebarea, el însuşi era Seth Stanfort, primul prezent la o întâlnire fixată cuiva. Dar se ridica o altă problemă, la fel de palpitantă: oare trecuse ceasul numitei întâlniri şi călăreţul necunoscut avea să părăsească acum oraşul, pentru a nu se mai reîntoarce?

E uşor de înţeles, fiindcă ne aflăm în America, adică în ţara unde se fac cele mai multe pariuri din lume, că imediat câţiva locuitori ai Whastonului pariară între ei dacă străinul se va reîntoarce curând sau dacă a plecat definitiv. Doar câteva rămăşaguri pe o jumătate de dolar, sau chiar pe cinci sau şase cenţi, nu mai mult, făcute între personalul hotelurilor şi curioşii rămaşi în piaţă, dar, în sfârşit, rămăşaguri care trebuiau plătite în toată regula de cei ce aveau să piardă şi încasate de cei ce aveau să câştige, toţi oameni dintre cei mai onorabili. Cât despre judecătorul John Proth, el se mărginise doar să-l urmărească din ochi pe călăreţul care urca spre mahalaua Wilcox. Căci era un filozof judecătorul John Proth, un magistrat înţelept, care număra nu mai puţin de cincizeci de ani de înţelepciune şi de filozofie, deşi, ca vârstă, nu depăşea o jumătate de veac, — ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că era filozof şi înţelept din născare.

Mai adăugaţi la asta că, în calitatea lui de celibatar — dovadă neîndoielnică de înţelepciune — viaţa nu-i fusese niciodată tulburată de nici un fel de griji, ceea ce, veţi recunoaşte, uşurează enorm practicarea filozofiei. Născut la Whaston, judecătorul nu-şi părăsise, nici măcar în copilărie, decât puţin sau aproape deloc oraşul natal, iar cei cărora le împărţea dreptatea îl respectau tot atât pe cât îl iubeau, căci îl ştiau lipsit de orice fel de ambiţii. John Proth avea simţul dreptăţii.

Se arăta întotdeauna înţelegător faţă de slăbiciunile şi uneori chiar de greşelile altora. Să ducă la bun sfârşit pricinile înfăţişate lui, să-i trimită acasă, împăcaţi pe .adversarii care veneau în faţa modestei lui judecăţi, să netezească asperităţile, să dezlege nodurile, să îndulcească ciocnirile inerente oricărei ordini sociale, oricât de desăvârşită ar fi ea, iată cum îşi înţelegea el misiunea.

John Proth era destul de bogat. Funcţia de judecător şi-o îndeplinea numai din plăcere şi nu visa să ajungă pe trepte mai înalte. Iubea tihna — a lui şi a altora. Socotea oamenii drept vecini de viaţă cu care ai tot interesul să trăieşti în bună pace. Se culca devreme şi se scula devreme. Daca mai citea câteva cărţi ale unor scriitori din Lumea Veche sau Nouă se mulţumea totuşi cu bravul şi onestul ziar al oraşului, Whaston News, în care anunţurile ocupau mai mult spaţiu decât politica. Zilnic, făcea o plimbare de-o oră sau două, în timpul căreia pălăriile trecătorilor se toceau salutându-l, din care pricină se vedea nevoit să-şi cumpere şi el câte o pălărie nouă la fiecare trei luni. În afară de plimbările acestea, dacă lăsăm la o parte timpul destinat exercitării funcţiei sale, judecătorul rămânea în locuinţa lui paşnică şi confortabilă, îngrijindu-şi florile din grădina, care îi răsplăteau ostenelile încântându-l cu prospeţimea culorilor, îmbătându-l cu miresmele lor suave.

După schiţarea aceasta, în câteva rânduri, portretul domnului John Proth fiind plasat în adevăratul său cadru, va fi lesne de înţeles că numitul judecător aproape că nu se sinchisi de întrebarea pe care i-o pusese, străinul. Dacă acesta, în loc să se adreseze stăpânului casei, ar fi stat de vorba cu bătrâna servitoare Kate, s-ar fi putut întâmpla ca ea să vrea să afle mai multe. Kate ar fi stăruit în privinţa lui Seth Stanfort, ar fi întrebat ce trebuie să spună dacă cineva s-ar fi interesat de el. Şi fără doar şi poate că nu i-ar fi displăcut vrednicei Kate să afle dacă străinul avea să mai revină, fie dimineaţa, fie după-amiază, în casa domnului John Proth.

Dar domnul John Proth nu şi-ar fi iertat în vecii Vecilor asemenea curiozităţi, asemenea indiscreţii, de înţeles la slujnica lui, care era femeie. Nu, domnul John Proth nici nu observase măcar că sosirea, prezenţa şi apoi plecarea străinului fuseseră remarcate de cei ce căscau gura prin piaţă şi, după ce închisese poarta, se întorsese să ude trandafirii, crinii, muşcatele şi rozetele din grădină. Curioşii nu-l imitară însă, şi rămaseră să observe mai departe. Între timp, călăreţul înaintase până la capătul Exeter Street-ului, care domina partea apuseană a oraşului. Ajuns în mahalaua Wilcox, pe care Exeter Street o leagă de centrul Whastonului, îşi opri calul, şi, fără să descalece, privi în jurul lui. Din acest punct, putea să cuprindă cu privirea peste o milă din împrejurimi şi să urmărească drumul cotit care cobora trei mile, până la târguşorul Steel, care, dincolo de Potomac, îşi profila clopotniţele în zare. Dar privirea lui cercetă zadarnic drumul, căci, fără doar şi poate, nu descoperi ceea ce căuta.

De aici, viile mişcări de nerăbdare transmise calului, al cărui tropot pe loc trebuia strunit. Se scurseră astfel vreo zece minute, apoi călăreţul, pornind la pas pe Exeter Street, se îndreptă pentru a cincea oară spre piaţă.

«La urma urmei, îşi repeta el, privindu-şi ceasul, încă n-a întârziat... Trebuie să vină la zece şi şapte minute şi e de-abia nouă şi jumătate... Distanţa dintre Whaston şi Steel, de unde trebuie să vină ea, este egală cu distanţa dintre Whaston şi Brial, de unde am venit eu, si poate fi străbătută în mai puţin de douăzeci de minute... Drumul e frumos, timpul e bun şi n-am auzit ca vreo revărsare a fluviului să fi luat podul... Deci, n-o să aibă nici o stavilă în drum... În condiţiile acestea, dacă lipseşte de la întâlnire, înseamnă că n-a vrut să vină... Dealtfel, a fi exact înseamnă a sosi când ai spus şi nu cu mult înainte... în realitate, eu sunt neexact, fiindcă m-am grăbit mai mult decât s-ar cuveni să se grăbească un om chibzuit.E adevărat că politeţea, chiar dacă n-aş mai fi avut şi alte sentimente, mi-ar fi poruncit să sosesc primul la întâlnire»

Monologul acesta ţinu tot timpul cât străinul coborî pe Exeter Street şi nu se termină decât în clipa când copitele calului loviră din nou pavajul pieţii. Hotărât lucru, cei ce pariaseră pe reîntoarcerea străinului câştigau pariurile. De aceea, când călăreţul trecu de-a lungul hotelurilor, ei îl întâmpinară cu feţe voioase, pe când cei ce pierdeau nu-l salutau decât ridicând din umeri.

În sfârşit, orologiul municipal bătu ora zece. Oprindu-şi calul, străinul numără cele zece bătăi şi se încredinţa că mersul orologiului se potrivea exact cu al ceasului pe care îl scosese din buzunar. Mai trebuiau să treacă doar şapte minute pentru ca ora întâlnirii să sosească şi apoi să treacă. Seth Stanfort se reîntoarse la intrarea în Exeter Street. Vădit lucru, nici calul şi nici el nu mai puteau să stea locului. Un public destul de numeros însufleţea strada. La cei ce urcau în lungul ei, Seth Stanfort nici nu se uită măcar.

Toată atenţia îi era concentrată asupra celor ce coborau, şi privirea lui îi prindea de cum se iveau în vârful pantei. Exeter Street e destul de întinsă ca un pieton să aibă nevoie de zece minute ca s-o străbată, dar unei trăsuri care ar merge repede sau unui cal la trap nu le trebuiesc mai mult de trei sau patru minute pentru asta. Călăreţul nostru însă nu se uita deloc la pietoni. Nici nu-i vedea măcar. Chiar dacă prietenul lui cel mai bun ar fi trecut pe jos pe lângă el, tot nu l-ar fi zărit. Persoana aşteptată nu putea să sosească decât în trăsură, sau călare. Dar o să sosească oare la ora convenită?... Mai rămăseseră doar trei minute, exact cât ar fi trebuit ca să coboare panta străzii Exeter, şi nici un vehicul nu se ivea în susul ei, nici o motocicletă, nici o bicicletă, nici un automobil care, mergând cu optzeci pe oră, ar mai fi putut depăşi clipa întâlnirii. Seth Stanfort aruncă o ultimă privire pe Exeter Street. Şi o sclipire vie îi licări în ochi pe când şoptea cu o hotărâre de neabătut: «Dacă nu e aici exact la zece şi şapte minute, nu mă însor. »

Ca un răspuns la declaraţia aceasta, în aceeaşi clipă se auzi din susul străzii galopul unui cal. Bidiviul, un animal superb, era încălecat de-o tânără fată care îl conducea cu graţie şi îndemânare. Trecătorii se dădeau la o parte din calea lui, şi cu siguranţă că n-avea să mai întâlnească nici un obstacol până în piaţă. Seth Stanfort o recunoscu pe aceea pe care o aştepta. Faţa îi redeveni impasibilă. Fără să rostească un cuvânt, fără să facă un gest, el îşi struni calul şi se îndreptă calm spre casa judecătorului. Fireşte că toate acestea stârniră şi mai mult curioşii care se apropiară, fără ca Stanfort să le acorde cea mai mică atenţie. Câteva secunde mai târziu, călăreaţa galopa prin piaţă, iar calul ei, alb de spume, se oprea la doi paşi de poartă. Străinul se descoperi şi spuse:

— Şi eu pe domnul Seth Stanfort, răspunse Arcadia Walker, înclinându-se cu o mişcare graţioasă.

Nici vorbă că localnicii nu scăpau o clipă din ochi perechea cu totul necunoscută lor. Şi îşi spuneau între ei:

— Aşa o să fie, altminteri ar însemna ca domnul Proth să fie mai puţin înţelept decât e în realitate!

— Iar dacă nici unul, nici altul nu sunt căsătoriţi, cel mai nimerit ar fi ca «totul să se termine cu o nuntă!» Astfel vorbeau gurile, astfel se schimbau cuvintele.

Dar nici Seth Stanfort, nici Arcadia Walker nu păreau să ia în seamă curiozitatea stânjenitoare al cărei obiect erau. Seth Stanfort tocmai se pregătea să descalece ca să bată în poarta domnului John Proth, când poarta se deschise. Domnul John Proth se ivi în prag, iar bătrâna Kate, de data aceasta, apăru în spatele lui. Auziseră amândoi tropotul cailor în faţa casei şi judecătorul, lăsându-şi grădina, iar slujnica, părăsindu-şi bucătăria, voiau să ştie ce se petrece afară. Seth Stanfort rămase deci în şa şi, adresându-se magistratului, spuse:

— Domnule judecător John Proth eu sunt Seth Stanfort, din Boston, Massachusetts.

— Preaonorat că mă aflu în faţa dumneavoastră, Miss Arcadia Walker. După ce-l privi pe străin, domnul John Proth îşi aţinti întreaga atenţie asupra străinei.

Domnişoara Arcadia Walker. fiind o tânără încântătoare, ne va face plăcere s-o schiţăm, în câteva cuvinte. Vârsta: douăzeci şi patru de ani; ochii de un albastru deschis; părul castaniu închis; tenul de-o frăgezime pe care arşiţa soarelui abia o atinsese; dinţii de un ah şi de o regularitate desăvârşită; statura ceva mai mult decât mijlocie; înfăţişarea încântătoare; mersul de o rară eleganţă, suplu şi nervos totodată, în costumul de amazoană cu care era îmbrăcată, ea răspundea cu graţie mişcărilor calului, care, ca şi calul lui Seth Stanfort, nu stătea o clipă liniştit. Mâinile ei, îmbrăcate în mănuşi fine, struneau dârlogii şi un cunoscător şi-ar fi dat imediat seama cât e de pricepută în arta aceasta, întreaga ei fiinţă purta pecetea unei rare distincţii.

Arcadia Walker, originară din New-Jersey, neavând decât rude depărtate, stăpână pe faptele ei, independentă prin avere, înzestrată cu spiritul aventuros al tinerilor americani, ducea o viaţă potrivită gusturilor ei. Călătorind de mai mulţi ani, vizitase principalele ţinuturi ale Europei şi era la curent cu ceea ce se făcea şi se spunea la Paris, Londra, Berlin, Viena sau Roma. Iar cele auzite sau văzute în neîncetatele ei peregrinări putea să le povestească francezilor, englezilor, germanilor sau italienilor în propriile lor limbi. Arcadia Walker era instruită şi educaţia ei, dirijată de un tutore astăzi răposat, fusese deosebit de îngrijită. Se pricepea destul de bine şi la afaceri, ba chiar dovedea o remarcabilă pricepere în ceea ce priveşte administrarea propriei ei averi. Ceea ce am spus despre Arcadia Walker s-ar potrivi aidoma şi în privinţa lui Seth Stanfort.

Liber şi el şi de asemenea bogat, iubind şi el călătoriile, Seth Stanfort străbătuse întreaga lume şi nu stătea mai niciodată la Boston, oraşul său natal. Iarna era oaspetele Vechiului Continent şi al marilor capitale, unde îşi întâlnise adeseori aventuroasa compatrioată. Vara se reîntorcea în America, pe plăjile unde se întâlnesc familiile milionarilor yankei. Şi acolo o întâlnise adesea pe Miss Arcadia Walker.

Faptul că aveau gusturi identice îi apropiase încetul cu încetul pe cei doi îndrăzneţi tineri pe care curioşii şi mai ales curioasele din piaţă îi socoteau cum nu se poate mai potriviţi unul cu altul. Şi, într-adevăr, amândoi dornici de călătorii, amândoi grăbiţi să ajungă acolo unde vreun incident al vieţii politice sau militare atrăgea atenţia publică, cum nu s-ar fi potrivit ? Deci, nu e de mirare că Seth Stanfort şi Arcadia Walker ajunseseră încetul cu încetul la ideea de a-şi uni vieţile, fapt care nu le-ar fi schimbat cu nimic obiceiurile.

De acum înainte nu mai aveau să fie două nave călătorind împreună, ci una singură, ba chiar, s-ar putea crede, una mai bine construită, echipată şi amenajata ca să străbată toate mările globului. Nu! Seth Stanfort şi Arcadia Walker nu fuseseră aduşi de vreun proces, de vreo ceartă sau de încheierea vreunei afaceri în faţa judecătorului din Whaston. După ce îndepliniseră toate formalităţile legale faţă de autorităţile competente din Massachusetts şi din New-Jersey, cei doi tineri îşi dăduseră întâlnire la Whaston, chiar în ziua aceea, 12 martie, chiar la ora aceea, zece şi şapte minute, pentru săvârşirea acelui act care, după spusele amatorilor, e cel mai important din viaţa unui om.

Prezentarea lui Seth Stanfort şi a Arcadiei Walker în faţa judecătorului fiind făcută, aşa cum am arătat, domnul John Proth nu mai avu decât să-i întrebe pe cei doi călători ce pricină îi adusese la el.

— Seth Stanfort doreşte să devină soţul domnişoarei Arcadia Walker, răspunse tânărul.

— Şi domnişoara Arcadia Walker doreşte să devină soţia domnului Seth Stanfort, adăugă tânăra.

— Căci părăsim Whastonul de îndată ce voi deveni doamna Stanfort, declară Miss Arcadia Walker.

Prin atitudinea sa, domnul John Proth arătă cât de mâhniţi erau, el şi întregul oraş, că nu puteau să găzduiască mai multă vreme perechea aceasta încântătoare care îi onora cu prezenţa ei. Apoi adăugă:

— Vă stau cu totul la dispoziţie — şi se trase înapoi cu câţiva paşi, eliberând poarta. Dar domnul Seth Stanfort îl opri cu un gest.

— Deloc! afirmă el. Va puteţi căsători şi călare, la fel de bine ca şi pe jos»

Cu greu s-ar fi putut găsi un magistrat mai înţelegător, chiar şi în această originală ţară a Americii! — Am să vă pun doar o întrebare, continuă domnul John Proth. Sunt îndeplinite toate formalităţile impuse de lege?

— Sunt, răspunse Seth Stanfort, Şi-i întinse judecătorului un dublu certificat în toată regula, întocmit de grefele din Boston şi Trenton, după achitarea sumelor cuvenite. Domnul John Proth luă actele, îşi puse pe nas ochelarii cu ramă de aur şi citi atent hârtiile legalizate şi prevăzute cu timbrul oficial.

— Actele sunt în regulă, spuse el, iar eu sunt gata să vă eliberez certificatul de căsătorie. Să nu ne mirăm dacă curioşii, al căror număr sporise, se îngrămădeau în jurul tinerei perechi, ţinând să fie martorii unei căsătorii săvârşite în condiţii care ar fi părut cam neobişnuite în orice altă ţară. Lucrul acesta însă nici nu-i stingherea pe cei doi logodnici şi nici nu le displăcea.

John Proth se urcă atunci pe prima treaptă a peronului casei, şi, cu un glas care fu auzit de toţi cei de faţă, spuse:

Magistratul făcu o pauză, apoi, serios, ca un fotograf în clipa nelipsitului «nu mişcaţi!» rosti:

— În numele legii, domnule Seth Stanfort din Boston şi domnişoară Arcadia Walker din Trenton, vă declar uniţi prin căsătorie.

Cei doi soţi se apropiară unul de altul, dându-şi mâna ca pentru a pecetlui actul îndeplinit. Apoi, fiecare dintre ei îi întinse judecătorului câte o hârtie de cinci sute de dolari.

Şi amândoi, după ce se înclinară în faţa judecătorului, dădură pinteni cailor, care porniră la galop spre mahalaua Wilcox.

— Asta-i bună!... spuse Kate, pe care uimirea o încremenise într-atât, încât timp de zece minute izbutise să nu scoată o vorbă.

— Ce vrei să spui, Kate ? întrebă judecătorul Proth. Bătrâna lăsă colţul şorţului, pe care îl frământa de parcă ar fi vrut să facă o funie din el.

— Aşa e, bătrână Kate, aşa e, aprobă John Proth, luându-şi din nou paşnica stropitoare. Dar ce-i de mirare? Oare cei care se căsătoresc sunt vreodată în toate minţile ?

Pentru a avea acces la biblioteca virtuală Jules Verne în limba română, contactaţi-ne prin e-mail!

JULES VERNE - La Chasse au Météore