Jules Verne - L'Île mystérieuse

INSULA MISTERIOASĂ

(1873-1874)

154 illustrații de Jules-Descartes Férat

 

PARTEA INTÂI

NAUFRAGIAȚII VĂZDUHULUI

 

CAPITOLUL I

 

URAGANUL DIN 1865. STRIGĂTE ÎN VĂZDUH. UN BALON PRINS ÎNTR-UN VÂRTEJ. ÎNVELIȘUL SFÂȘIAT. ÎN ZARE, DOAR MAREA. CINCI PASAGERI. CE SE ÎNTÂMPLA ÎN NACELĂ. UN ȚĂRM LA ORIZONT. DEZNODĂMÂNTUL DRAMEI

— Urcăm?

— Nu, dimpotrivă! Coborâm!

— Mai rău, domnule Cyrus. Ne prăbușim!

— Pentru Dumnezeu! Aruncați lestul!

— Iată, am golit și ultimul sac.

— Balonul se ridică ?

— Nu!

— Parcă aș auzi un clipocit de valuri!

— Sub nacelă e marea!

— E la maximum cinci sute de picioare sub noi! Atunci o voce puternică sfâșie aerul și răsună poruncă:

— Afară cu tot ce e greu!... Tot! Și să ne lăsăm în voia Domnului!

Acestea erau cuvintele care au izbucnit în văzduh, deasupra întinsului pustiu de apă al Pacificului, către orele patru ale serii, în ziua de 23 martie 1865.

Desigur, nimeni n-a uitat înspăimântătoarea vijelie din nord-est, dezlănțuită în mijlocul echinoxului acelui an, când barometrul scăzuse la șapte sute zece milimetri. A fost un uragan care a ținut, fără întrerupere, de la 18 la 26 martie. Distrugerile pe care le-a provocat au fost uriașe în America, în Europa, în Asia, pe o zonă largă de o mie opt sute de mile, care tăia oblic Ecuatorul de la a treizeci și cincea paralelă nord până la a patruzecea paralelă sud! Orașe distruse, păduri dezrădăcinate, maluri pustiite de munții de apă care se abăteau ca valurile unui flux, vapoare aruncate la țărm, pe care statisticile din Bureau-Veritas le cifrau la câteva sute, teritorii întregi rase de vârtej urile care sfărâmau totul m calea lor, mai multe mii de oameni nimiciți pe uscat sau înghițiți de mare; acestea au fost semnele dezastrului lăsat în urma sa de acest uragan nemaipomenit. El depășea, prin distrugerile provocate, pe cele care au pustiit atât de cumplit Havana și Guadelupa, unul la 25 octombrie 1830, celălalt la 26 iulie 1825.

Or, chiar în momentul când atâtea catastrofe aveau loc pe uscat și pe mare, o dramă, nu mai puțin impresionantă, se petrecea în văzduhul agitat.

Într-adevăr, un balon, purtat ca un fulg în înaltul unui vârtej și prins în mișcarea giratorie a coloanei de aer, străbătea spațiul cu o viteză de nouăzeci de mile (1) pe oră, învârtindu-se în jurul său, de parcă ar fi fost atras de vreun maelstrom aerian.

Sub apendicele inferior al balonului oscila o nacelă în care se aflau cinci pasageri, abia vizibili în mijlocul ceții groase amestecată cu apă pulverizată ce se târî până la suprafața oceanului.

De unde venea aerostatul, simplă jucărie a înspăimântătoarei furtuni? Din ce colț al lumii se avântase? Desigur, nu putuse porni în timpul uraganului. Or, uraganul ținea de cinci zile, iar primele sale simptome se arătaseră din ziua de 18. Suntem oare îndreptățiți să credem că balonul venea de foarte departe, întrucât părea să fi străbătut nu mai puțin de două mii de mile în douăzeci și patru de ore?

În orice caz, pasagerii nu puteau avea la dispoziția lor nici un mijloc pentru a calcula drumul parcurs de la plecare, căci le lipsea orice punct de reper. E probabil, chiar, să se fi întâmplat și acest fapt ciudat și anume că, prinși în mijlocul furtunii, ei nu-i simțeau zguduiturile. Se mișcau, se învârteau în jurul lor fără a-și da seama de această rotație și de deplasarea balonului în sens orizontal. Privirea lor nu putea străpunge negura deasă ce se strângea sub nacelă. În jur, numai ceață. Norii erau atât de opaci, încât n-ar fi putut spune dacă e zi sau noapte. Nici o rază de lumină, nici un zgomot de pământ locuit, nici mugetul oceanului nu putea ajunge probabil până la ei în această întunecime fără de sfârșit, cât timp continuau să se afle la mare înălțime.

Numai în coborârea lor rapidă și-au putut da seama de primejdiile prin care treceau sus, deasupra valurilor.

Între timp, balonul, despovărat de obiecte grele ca muniție, arme, provizii, se ridica din nou în straturile superioare ale atmosferei la o înălțime de patru mii cinci sute de picioare. Pasagerii, după ce au zărit sub nacelă marea, apreciind că primejdiile erau mai mari jos decât sus, nu șovăiră să arunce peste bord chiar și obiectele cele mai necesare și încercară să nu piardă nimic din gazul care constituia sufletul aparatului lor și care îi menținea deasupra hăului.

Noaptea se scurse în spaime chinuitoare ce-ar fi putut deveni fatale pentru niște inimi mai puțin puternice. Apoi se făcu ziuă și, odată cu lumina ei, uraganul nu mai avu parcă aceeași forță. De la începutul acestei zile de 24 martie apărură câteva semne de ameliorare, în zori, norii, ușurați, se ridicaseră din nou în înălțimile cerului, în câteva ceasuri pâlnia trombei se lărgi și se frânse. Vântul, din uragan deveni doar «puternic», cu alte cuvinte viteza de mișcare a straturilor atmosferice se reduse la jumătate. Era ceea ce marinarii numesc «un vânt de trei terțarole»; natura dezlănțuită se mai potolise.

Către orele unsprezece straturile inferioare ale aerului se curățiseră în mod evident. Atmosfera emana acea limpezime umedă care se vede, care se simte chiar, după trecerea marilor tulburări meteorologice. Nu părea ca uraganul să se fi îndepărtat spre apus. Părea mai degrabă că se destrămase. Poate că se scursese în fluiduri electrice după ce s-a frânt vârtejul, așa cum se întâmplă câteodată cu taifunurile din Oceanul Indian.

Dar și la această oră se putea observa că balonul cobora încet, printr-o mișcare continuă, în straturile inferioare ale atmosferei. Părea chiar că se dezumflă încetul cu încetul și că învelișul său se alungește întinzându-se, trecând de la formă sferică la una ovală.

Către amiază aerostatul plana la o înălțime de numai două mii de picioare deasupra mării. Măsura cincizeci de mii de picioare-cubi (2) ; datorită capacității sale izbutise să se mențină mult timp în aer, când se aflase la mare înălțime sau când se deplasase pe o direcție orizontală.

În acest moment călătorii aruncau ultimele obiecte care îngreunau încă nacela, cele câteva provizii păstrate, totul, până la cele mai mărunte ustensile din buzunare, iar unul dintre ei, cocoțându-se pe cercul de care erau legate corzile plasei, încercă să lege solid apendicele inferior al aerostatului.

Era evident că pasagerii nu mai puteau menține balonul în zone înalte și că le lipsea gazul!

Erau deci pierduți!

Într-adevăr, jos, dedesubtul lor, nu se întindea nici un continent, nici măcar o insulă. Spațiul nu oferea nici un punct de aterizare, nici o suprafață solidă pe care să fi putut arunca ancora.

Era doar imensitatea mării, ale cărei valuri se izbeau cu o neasemuită violență! Era oceanul nemărginit chiar pentru ei care îl dominau de sus, privirile lor întinzându-se pe o rază de patruzeci de mile! Era doar întinderea lichidă, răscolită fără cruțare, biciuită de uragan, ce li se înfățișa probabil ca o cavalcadă de talazuri smintite, deasupra cărora a fost aruncată o vastă rețea de creste albe! Nici urmă de uscat, nici urmă de vapor!

Trebuia deci să fie oprită cu orice preț mișcarea de coborâre, pentru că nu cumva aerostatul să fie înghițit de valuri. Firește, călătorii din nacelă erau ocupați cu această operație urgentă. Dar, în ciuda strădaniilor lor, balonul cobora mereu și în același timp se deplasa cu o viteză extremă urmând direcția vântului, adică de la nord-est la sud-vest.

Groaznică situația acestor nefericiți! Era limpede, nu mai puteau stăpâni aerostatul, încercările lor n-aveau sorți de izbândă. Învelișul balonului se dezumflă din ce în ce mai mult. Gazul se scurgea fără a putea fi oprit. Aerostatul cobora din ce în ce mai iute și, la ora unu după-masă, nacela se afla suspendată la o înălțime nu mai mare de șase sute de picioare deasupra mării.

Într-adevăr, era cu neputință să se împiedice scurgerea gazului care scăpa printr-o fisură a aparatului.

Ușurând nacela de toate obiectele pe care le conținea, călătorii putuseră prelungi, timp de câteva ore, menținerea lor în aer. Dar inevitabila catastrofă nu putea fi decât întârziată și, dacă vreo limbă de pământ nu se arăta înainte de căderea nopții, pasagerii, nacelă și balon ar fi dispărut în valuri.

Executară în acea clipă singură manevră ce mai putea fi încercată. Pasagerii aerostatului erau cu siguranță oameni energici, care știau să privească moartea în față. Nu se auzi nici măcar un singur murmur. Erau hotărâți să lupte până în ultima secundă, să facă totul pentru a întârzia căderea aerostatului. Nacela nu era decât un soi de ladă de răchită, incapabilă să plutească dacă s-ar fi prăbușit, și nu exista nici o posibilitate să fie menținută la suprafața mării.

La ora două aerostatul era la numai patru sute de picioare deasupra valurilor.

În acel moment răsună o voce bărbăteasc㠗 vocea unui om îndrăzneț care nu cunoaște teama. Voci nu mai puțin energice îi răspunseră.

— Ați aruncat totul?

— Nu! Mai sunt încă zece mii franci de aur! Un sac greu căzu imediat în mare.

— Balonul se ridică ?

— Puțin, dar în curând o să cadă din nou!

— Ce mai rămâne de aruncat?

— Nimic!

— Ba da!... Nacela!

— Să ne agățăm de plasă, și în mare cu nacela!

Într-adevăr, era singurul și ultimul mijloc de a ușura aerostatul. Frânghiile care legau nacela de inel fură tăiate și aerostatul, după o cădere, se urcă din nou la două mii de picioare.

Cei cinci pasageri se cocoțaseră în plasă, deasupra inelului, și se țineau de nodurile ei privind hăul.

E cunoscută marea sensibilitate a aerostatelor. E de ajuns să fie aruncat obiectul cel mai ușor pentru a se provoca o deplasare în sens vertical. Aparatul ce plutește în aer se comportă ca o balanță de o exactitate matematică. E deci lesne de înțeles că, după ce e ușurat de o povară destul de mare, deplasarea sa e puternică și bruscă.

La fel s-a întâmplat și acum.

Dar, după ce se echilibrase o clipă în straturile superioare, aerostatul începu iar să coboare. Gazul scăpa prin fisura care era imposibil să mai fie astupată.

Călătorii făcuseră tot ce era cu putință. Nici un mijloc omenesc nu-i putea salva de-acum înainte. Nu mai puteau conta decât pe ajutorul Providenței.

La ora patru balonul era la numai cinci sute de picioare de suprafața apelor.

Deodată se auzi un lătrat puternic. Pasagerii aveau cu ei un câine

ce se ținea agățat de plasă, alături de stăpânul său.

— Top a văzut ceva! strigă unul din ei. Apoi, îndată, o voce energică strigă:

— Pământ! Pământ!

Balonul, târât tot timpul de vânt spre sud-vest, străbătuse, începând din zori, o distanță considerabilă, care se cifra la sute de mile, și o ridicătură de pământ începea într-adevăr să apară în această parte.

Pământul se afla însă la treizeci de mile în direcția vântului. Era nevoie de cel puțin o oră pentru a ajunge acolo, mai mult poate, cu condiția de a nu devia. O oră! Dar balonul nu se va goli oare până atunci de tot ce mai rămăsese din gazul său?

Aceasta era înspăimântătoarea întrebare! Călătorii vedeau deslușit acel punct solid ce trebuia atins cu orice preț. Nu știau ce era, insulă sau continent, căci habar n-aveau către ce parte a lumii îi mânase uraganul! Fie că era locuit sau nelocuit, fie că era sau nu ospitalier, trebuiau să ajungă la acest pământ!

Dar la orele patru era limpede că balonul nu se mai putea menține în aer. Atingea suprafața mării. Creasta valurilor uriașe udase de mai multe ori partea de jos a plasei, îngreunând-o și mai tare, iar aerostatul abia se mai ridica, greoi ca o pasăre cu un plumb în aripă.

O jumătate de oră mai târziu pământul era la distanța de numai o milă, dar balonul, sleit, moale, alungit, brăzdat de cute adânci, nu mai avea gaz decât în partea superioară. Pasagerii agățați de plasă însumau o greutate încă prea mare pentru el și, de îndată, cufundați pe jumătate în mare, fură izbiți puternic de valurile furioase, învelișul aerostatului începu să facă pungi, iar rafalele, înfigându-se în ele, îl purtară ca pe o navă cu vântul în pupa. Poate că astfel va acosta!

Nu mai erau decât două cabluri până la țărm, când răsunară țipete groaznice, izbucnind din patru piepturi deodată. Balonul, care părea că nu se va mai putea ridica, izbutise să facă iar un salt neașteptat, după ce primise o formidabilă izbitură a valurilor. De parcă ar fi fost ușurat subit de o altă parte a greutății sale, se ridică din nou la o înălțime de o mie cinci sute de picioare, iar acolo întâlni un soi de vârtej de aer care, în loc să-l împingă direct spre coastă, îl făcu să urmeze o direcție aproape paralelă cu ea. În sfârșit, două minute mai târziu, el se apropia oblic și cădea definitiv pe nisipul țărmului, departe de bătaia apelor învolburate.

Călătorii, ajutându-se unii pe alții, izbutiră să se desprindă din ochiurile plasei. Balonul, ușurat de povara lor, fu răpit din nou de vânt și, ca o pasăre rănită care mai recăpătă o clipă de viață, dispăru în spațiu. Nacela adăpostise cinci călători și un câine; balonul nu aruncase decât patru.

Călătorul lipsă fusese cu siguranță azvârlit de talazul care izbise plasa, și acest fapt îngăduise aerostatului despovărat să se mai înalte pentru o ultimă oară ca apoi, după câteva clipe, să ajungă pe țărm.

Cei patru naufragiați — căci pot fi numiți astfel — abia atinseseră pământul, când toți, gândindu-se la cel absent, strigară:

— Poate că încearcă să înoate până la mal! Să-l salvăm! Să-l salvăm!


(1) Adică 46 metri pe secundă sau 166 kilometri pe oră. (N.A.)
(2) Aproximativ 1 700 metri cubi. (N.A.)

 

Pentru a avea acces la biblioteca virtuală Jules Verne în limba română, contactați-ne prin e-mail!

dolbys2001@gmail.com

© 2008 by www.jules-verne.ro