PARTEA ÎNTÂI ÎN CARE VAN MITTEN ȘI VALETUL SĂU BRUNO SE PLIMBĂ, PRIVESC ȘI STAU DE VORBĂ, FĂRĂ SĂ ÎNȚELEAGĂ NIMIC DIN CE SE PETRECE. În ziua aceea, pe 16 august, la șase după-amiază, piața Top-Hané din Constantinopol, atât de însuflețită de obicei de un veșnic du-te-vino și de larma mulțimii, era tăcută, mohorâtă, aproape pustie. Privind-o din înaltul scării care duce la Bosfor, peisajul putea să pară încă fermecător dar lipseau personajele. Doar câțiva străini treceau cu pas grăbit prin străduțele înguste, murdare, noroioase, pline de câini galbeni, care duc spre cartierul Péra unde locuiesc, îndeobște, europenii. Casele de piatră se profilau albe pe perdeaua neagră a chiparoșilor de pe colină.
Era oricum pitorească piața chiar fără costumele împestrițate în prim plan făcută pentru plăcerea ochilor, cu moscheea lui Mahomed care-și înalță minaretele zvelte și are o frumoasă fântână în stil arab, lipsită acum de micul ei acoperiș de arhitectură celestină, cu prăvălioarele unde se vând șerbet și dulciuri de tot soiul, cu tarabele înțesate de dovleci, de pepeni de Smirna, de struguri de Scutari ce contrastează cu vitrinele negustorilor de parfumuri și zorzoane. În fața scării acostează sute de caicuri zugrăvite în culori vii ale căror două rânduri de vâsle, trase de mâinile pricepute ale barcagiilor, mai degrabă mângâie decât lovesc apele albastre ale Cornului de Aur și Bosforului. Dar unde se află la ora asta cei ce hoinăresc, în mod obișnuit, prin piața Top-Hané, persanii cu căciula lor cochetă de astrahan, grecii, legănându-și, nu fără eleganță, fustanelele cu o mie de pliuri, arnăuții al căror piept, înnegrit de soare, se vede sub răscroiala vestei brodate și turcii, vlăstarele anticului Bizanț? Și mai mult. În orașul propriu-zis, dincolo de port, turistul putea observa că domnește aceeași tăcere. De cealaltă parte a Cornului de Aur, tăietură adâncă între Serai și debarcaderul Top-Hané, pe malul drept, unit cu cel stâng prin trei poduri de vase, tot amfiteatrul Constantinopolului părea adormit. Oare nimeni nu stătea de pază la palatul Serai Burnu? își făcea siesta nepăsătoarea strajă a turnului Seraskierat după pilda colegului său de la turnul Galata, amândoi având sarcina să înăbușe din timp focul, deoarece incendiile izbucneau des în oraș? Până și mișcarea portuară era încetinită, în pofida flotilei de steamere austriece, franceze, engleze, de bărci, caicuri, șalupe cu abur care se-ngrămădesc la capătul podurilor și în fața caselor a căror temelie e scăldată de apele Cornului de Aur. Aceasta să fie cetatea Constantinopolului, atât de lăudată, numită visul Orientului, înălțată în timpul lui Constantin și Mahomed al doilea? Iată ce se întrebau cei doi străini care rătăceau prin piață. Și dacă nu-și răspundeau, asta nu era din pricină că nu cunoșteau limba turcă. O știau destul de bine; unul fiindcă o întrebuința de douăzeci de ani în corespondența lui comercială, celălalt pentru că îi slujise deseori ca secretar stăpânului său, deși se tocmise doar ca servitor.
Erau doi olandezi, originari din Rotterdam, Jan Van Mitten și valetul lui Bruno, pe care o soartă ciudată îi adusese la marginea Europei. Van Mitten la el acasă toată lumea îl cunoștea era un bărbat de 45-46 de ani, cu părul blond, cu ochii albaștri, bărbuță și favoriți gălbui, fără mustață, cu obrajii roșii, cu nasul puțin prea scurt pentru mărimea feței, cu un cap solid, cu umeri largi, cu statura peste cea mijlocie, cu un început de burtă, cu picioare mai curând puternice decât zvelte într-un cuvânt un om cumsecade, ca foarte mulți dintre concetățenii lui. Poate puțin cam moale în ce privește temperamentul. Aparținea, fără îndoială, categoriei de ființe blânde și sociabile, evitând discuțiile, gata să cedeze în toate privințele, făcut mai mult să asculte decât să comande, dintre persoanele liniștite, flegmatice despre care se zice îndeobște că sunt lipsite de voință, chiar când își închipuie că procedează după vrerea lor. Asta însă nu-i face mai răi. O dată, o singură dată în viața lui, Van Mitten, înfuriat la culme, s-a băgat într-o discuție care a avut urmări dintre cele mai grave. În ziua aceea își ieșise din fire, dar de atunci intrase din nou în pielea lui, așa cum te întorci după o călătorie neașteptată, din nou acasă. De fapt, poate ar fi fost mai bine să cedeze și n-ar fi șovăit dacă ar fi știut ce-i rezervă viitorul. Dar să nu anticipăm evenimentele care vor fi pilduitor istorisite în această carte. Ei bine, stăpâne? îi zise Bruno, când ajunseră în piața Top-Hané. Ei bine, Bruno? Iată-ne ajunși la Constantinopol! Da, Bruno. Adică la câteva mii de leghe de Rotterdam. Socotești, în sfârșit, întrebă Bruno, că suntem destul de departe de Olanda? Nu voi fi niciodată destul de departe! răspunse Van Mitten, în șoaptă ca și când Olanda s-ar fi aflat așa de aproape încât să-l poată auzi. Van Mitten avea în Bruno un slujitor absolut devotat. Ca înfățișare, acest om vrednic semăna puțin cu stăpânul său, dar numai atât cât îi îngăduia respectul: asemuirea se datora obișnuinței de a trăi alături multă vreme. În douăzeci de ani nu se despărțiseră nici o singură zi. În casa lui Van Mitten, dacă Bruno nu era chiar un prieten, în orice caz era mai mult decât o, slugă. Își făcea serviciul metodic, cu inteligență și nu se sfia să dea sfaturi de care stăpânul său n-avea decât de profitat, sau să-l mustre, ceea ce Van Mitten accepta fără să se supere. Pe Bruno îl înfuria că stăpânul său era la dispoziția tuturor, că nu știa să se-mpotrivească voinței celorlalți, într-un cuvânt că n-avea personalitate. Asta o să te nenorocească! îi repeta mereu, și pe mine în același timp. Trebuie să adăugăm căi Bruno, atunci în vârstă de 40 de ani era sedentar din fire, că nu putea suferi deplasările. După el, drumurile obosesc, compromit echilibrul organismului, te istovesc, te slăbesc, iar Bruno care obișnuia să se cântărească în fiecare săptămână ținea să nu piardă nimic din falnica-i înfățișare. Când intrase în slujbă la Van Mitten, greutatea lui nu atingea o sută de livre. Era deci de o slăbiciune umilitoare pentru un olandez; or, în mai puțin de un an, grație excelentului regim alimentar al casei, se-ngrășase cu 30 de livre și putea să fie mândru orișiunde de silueta lui. Stăpânului îi datora faptul că arăta așa de bine, adică cele 130 de livre, greutatea lui de acum cu care intra în media compatrioților săi. Trebuie să fii modest, de altfel, și-și făgăduia ca la bătrânețe să ajungă la 200 de livre. Așadar, legat de casă, de orașul natal, de patria lui făurită de mina omului lângă Marea Nordului niciodată, dacă nu s-ar fi ivit împrejurări nedorite, Bruno nu s-ar fi resemnat să părăsească locuința de pe canalul Nieuwe-Haven, nici scumpul lui Rotterdam care, în ochii lui, era cetatea de frunte a Olandei, nici Olanda pe care o considera cea mai frumoasă țară din lume. Da, așa stăteau lucrurile; dar nu-i mai puțin adevărat că Bruno se afla la Constantinopol, anticul Bizanț, Istanbulul turcilor, capitala Imperiului otoman. La urma urmei, cine era Van Mitten? Un bogat neguțător din Rotterdam, făcând comerț cu tutun, revânzând cele mai bune produse din Havana, Maryland. Virginia, Varinas, Puorto Rico și mai ales din Macedonia, Siria și Asia Mică. De mai bine de douăzeci de ani, Van Mitten făcea afaceri considerabile de acest gen cu firma Kéraban din Constantinopol, care îi expedia soiurile ei de tutun, renumite și garantate în cele cinci colțuri ale lumii. Din schimburile de corespondență atât de profitabile cu acest important fabricant, negustorul olandez cunoștea bine limba turcă, adică osmanli, folosită în întregul imperiu, și o vorbea ca un adevărat otoman. De aceea, urmându-i exemplul, Bruno care așa cum am spus mai sus era la curent cu afacerile stăpânului său, o vorbea la fel de curgător. Cei doi originali se înțeleseră chiar să o întrebuințeze în convorbirile lor personale atâta vreme cât vor sta în Turcia. Încât, în afară de veșminte, i-ai fi putut lua drept niște osmanli de viță veche. Asta-i plăcea lui Van Mitten, dar nu și lui Bruno. Totuși, ca un slujitor credincios ce era, îi zicea în fiecare dimineață stăpânului: Efendum emriniz nè dir? Ceea ce înseamnă Ce dorește domnul?" Iar acesta îi răspundea în cea mai curată turcească: Sitrimi, pantalunymi furcea, Adică: Periază-mi redingota și pantalonii" Din tot ce s-a istorisit mai sus reiese, se-nțelege, că lui Van Mitten și lui Bruno nu le venea greu să meargă încoace și încolo prin vasta metropolă turcă; în primul rând fiindcă vorbeau destul de bine limba țării, pe urmă deoarece aveau toate motivele să creadă că vor fi primiți călduros în casa lui Kéraban, acesta făcând înainte o călătorie în Olanda și, în virtutea legii contrastelor, împrietenindu-se cu clientul său din Rotterdam. Era, de fapt, și principala cauză pentru care Van Mitten, după ce plecase din patrie, venise să locuiască la Constantinopol și de ce Bruno, orice ar fi gândit, se resemnase să-l urmeze; astfel încât rătăceau amândoi prin piața Top-Hané. Pe seară, începură să se arate câțiva trecători. Patronul cafenelei din fundul pieții aranja fără să se grăbească mesele, până atunci goale. Cei doi olandezi își continuară plimbarea prin piață, apoi pe străzile din jur. ajungând până în cartierele Pera și Galata. Hotărât lucru, stăpâne, exclamă Bruno, privind în dreapta și în stânga, e un oraș ciudat! De când am plecat de la hotel n-am văzut decât umbre de locuitori! Totul parcă doarme, pe străzi, pe cheiuri, în piețe, până și câinii galbeni și slabi care nici măcar nu se ridică să te muște de gleznă. Haida de? In ciuda poveștilor unor călători, nu câștigi nimic s-o iei la drum! Mie îmi place tot bunul nostru Rotterdam și cerul acoperit al bătrânei Olande! Răbdare, Bruno! răspunse calm Van Mitten. Nu-s nici câteva ore de când am ajuns! Prietenul meu Kéraban ne va explica ce-nseamnă toate astea! Dar unde ne aflăm acum? în ce piață, pe ce chei? Dacă nu mă înșel, grăi Van Mitten, suntem în piața Top-Hané, la capătul dinspre Cornul de Aur. Uite Bosforul scăldând coasta. Aici și de cealaltă parte a portului poți zări capul Serai și orașul turcesc ce se găsește deasupra lui. Seraiul! Acolo unde e palatul sultanului în care locuiește cu cele 80 000 de odalisce. 80 000 e cam mult, Bruno, chiar pentru un turc! în Olanda, unde nu ai decât o singură nevastă, uneori nu poți fi ascultat în propria-ți casă. Bine, bine, stăpâne! Să nu mai vorbim! Să spunem cât mai puțin pe tema asta. Apoi Bruno, întorcând capul spre cafeneaua încă pustie, rosti: Ia te uită, o cafenea! Am obosit tot coborând spre Pera! Soarele arde în Turcia ca gura unui cuptor și nu m-ar mira dacă stăpânul meu ar simți nevoia de-o băutură răcoritoare. E un fel de a-mi spune că ți-e sete, răspunse Van Mitten. Hai, atunci, să intrăm în cafenea. Și amândoi se duseră să se așeze la o măsuță în fața localului. Cawadji! strigă Bruno, bătând în masă ca în Occident. Nu veni nimeni. Bruno mai strigă o dată cât putu de tare. Proprietarul cafenelei se ivi din fundul localului și înainta fără nici o grabă spre ei. Străini, murmură în clipa când îi zări pe cei doi clienți așezați la masă. Cred oare că..." În sfârșit se apropie.
Cawadji, adu-ne o sticlă de sirop de cireșe, foarte rece! îi comandă Van Mitten. La bătaia tunului. Cum adică, sirop de cireșe la bătaia tunului? exclamă Bruno. Nu, cu mentă, cawadji, cu mentă! În caz că n-aveți sirop de cireșe, rosti Van Mitten, dați-ne rahat lokum trandafiriu! Dacă e să cred ghidul, se pare că-i excelent! La bătaia tunului! răspunse a doua oară patronul cafenelei, ridicând din umeri. Dar ce-o fi vrând cu bătaia tunului? îl întrebă Bruno pe stăpânul său. Ei, reluă acesta fără să se supere, dacă n-ai rahat lokum, dă-ne o cafea... un șerbet... ce vrei, prietene! La bătaia tunului! La bătaia tunului? repetă Van Mitten. Nu înainte! zise patronul cafenelei. Și fără să se mai sinchisească de ei, intră înapoi în cafenea. Haide, stăpâne, spuse Bruno, să plecăm de-aici! Nu-i nimic de făcut! Tipul ăsta nu știe să răspundă decât cu lovituri de tun. Da, Bruno, să mergem, rosti Van Mitten. Vom găsi, fără îndoială, în altă parte, un patron de cafenea mai bine crescut. Se-ntoarseră amândoi în piață. N-ar fi prea devreme, stăpâne, să-l întâlnim pe prietenul tău, domnul Kéraban. Am ști ce avem de făcut și la ce să ne așteptăm, dacă l-am găsi la biroul lui. Stai, Bruno, ai puțintică răbdare! Ni s-a spus că-l vom vedea în piață. Nu înainte de șapte, stăpâne! Aici lângă scara din Top-Hané trebuie să vină caicul să-l ducă pe celălalt mal al Bosforului, la vila lui de la Scutari. Așa e, Bruno, și preacinstitul neguțător va ști să ne pună la curent cu ce se întâmplă. El e un iubitor al tradițiilor, nu vrea să accepte nimic din lucrurile moderne, nici ca idei, nici ca obiceiuri, protestează împotriva tuturor invențiilor actuale, preferă să ia diligența în locul trenului și o corabie în locul vaporului. De douăzeci de ani de când facem comerț împreună, n-am observat niciodată vreo schimbare, oricât de mică, în punctul lui de vedere. Acum trei ani, când a venit la Rotterdam să mă vadă, a sosit cu diligența și în loc să ajungă în trei zile, a făcut o lună. Am întâlnit, dragă Bruno, mulți încăpățânați la viața mea, dar unul mai mare ca el niciodată. Va fi foarte mirat că te afli la Constantinopol, zise Bruno. Te cred, răspunse Van Mitten, și am intenționat să-i fac această surpriză. Dar cel puțin în societatea lui vom fi cu adevărat în Turcia. Sunt sigur că scumpul și neclintitul Kéraban va fi îmbrăcat ca atunci când a venit să mă vadă la celălalt capăt al Europei, cu turbanul pe cap și caftanul gălbui ori de culoarea untului... Ca un vânzător de curmale, ce mai! exclamă Bruno. Da, dar un vânzător de curmale care ar putea vinde curmale de aur... Și chiar să mănânce zilnic fructe la masă. El se ocupă însă cu tutunul. Se fumează mult în Turcia. Cum, se fumează! Dar unde vezi pe cineva fumând, stăpâne? Dimpotrivă, nimeni nu fumează. Și eu care credeam că voi găsi în fața porților grupuri de turci cu narghilea. Dar nu-i țipenie și deci nici un trabuc, nici măcar o țigare... Nu-i de înțeles, Bruno, grăi Van Mitten; pe străzile din Rotterdam sunt mai mulți fumători decât la Constantinopol.
Ei bine, stăpâne, rosti Bruno, ești sigur că n-am greșit drumul? Aici o fi capitala Turciei? Pun rămășag că ne-am trezit în partea opusă, că ăsta nu-i Cornul de Aur ci Tamisa cu miile ei de vapoare. Orașul ăsta să fie Constantinopol? Nicidecum. E Londra. Potolește-te, Bruno! răspunse Van Mitten. Ești mult prea iute pentru un olandez. Fii calm, răbdător, flegmatic ca stăpânul tău și nu te mira de nimic. Am plecat din Rotterdam în urma... a ceea ce știi... Da! Da! făcu Bruno, clătinând din cap. Am venit prin Paris, Saint-Gothard, Italia, Brindisi, am străbătut Mediterana, și tu ești în atare măsură de rea credință încât să crezi că, după opt zile de călătorie pachebotul Mesageriilor" ne-a lăsat la London-Bridge și nu la Galata. Oricum... mormăi Bruno. Te previn ca în prezența prietenului meu Kéraban să nu faci asemenea glume. Ar putea să ți-o ia în nume de rău, să discute, să se-ncăpățâneze... Am să bag bine de seamă, răspunse Bruno. Pentru a avea acces la biblioteca virtuală Jules Verne în limba română, contactați-ne
|
