Celor care s-ar mira că un gentleman atât de misterios făcea parte dintre membrii acestei onorabile asociaţii, li s-ar putea răspunde că personajul nostru fusese primit la club în urma recomandaţiei domnilor Baring-fraţii, la care el avea credit deschis. De aici, o oarecare „suprafaţă", firească, de vreme ce toate cecurile semnate de el erau plătite la vedere, fără dificultăţi, din debitul său curent, totdeauna creditor.

Era bogat acest Phileas Fogg? Fără îndoială! Însă în ce chip făcuse această avere, n-ar fi putut să spună nici omul cel mai bine informat — iar Mr. Fogg era ultimul căruia te-ai fi putut adresa pentru a-i cere lămuriri. În orice caz, omul nu era câtuşi de puţin risipitor, dar nici zgârcit, căci de câte ori trebuia întregită o sumă pentru o cauză nobilă, utilă sau generoasă, el dăruia banii fără zgomot, ba chiar anonim.

Într-un cuvânt, nimic mai puţin comunicativ decât acest gentleman. El vorbea cât mai puţin posibil — şi părea cu atât mai misterios cu cât era mai tăcut. Cu toate acestea, viaţa sa nu avea nimic ascuns. Dar gesturile şi faptele sale se repetau atât de matematic, încât imaginaţia nemulţumită a oamenilor căuta ceva dincolo de ele.

Oare călătorise în viata lui? Pesemne da, căci nimeni nu cunoştea harta lumii mai bine decât el. Nu era colţişor, oricât de retras, despre care el, pare-se, să nu aibă cunoştinţe speciale. Câteodată, însă, în puţine cuvinte scurte şi clare, punea ordine în miile de vorbe care circulau în club pe seama călătorilor rătăciţi sau pierduţi; el arăta adevăratele probabilităţi — şi cuvintele sale parcă erau inspirate de un al doilea văz, căci evenimentele sfârşeau totdeauna prin a le justifica. Era deci un om care trebuie să fi călătorit pretutindeni — cel puţin cu închipuirea.

Totuşi se ştia sigur că de mulţi ani Phileas Fogg nu părăsise Londra. Cei care aveau cinstea de a-l cunoaşte ceva mai bine decât ceilalţi declarau că, în afară de drumul direct pe care îl străbătea în fiecare zi pentru a veni de acasă la club, nimeni nu putea pretinde să-l fi văzut vreodată în altă parte. Singurul său fel de a-şi trece timpul era lectura ziarelor şi jocul de whist. Câştiga adesea la acest joc tăcut, aşa de potrivit cu firea lui, însă aceste câştiguri destul de serioase nu-i intrau niciodată în pungă, ci figurau în bugetul său de binefaceri.

Dealtfel, trebuie remarcat că Mr. Fogg juca, desigur, pentru a juca, nu pentru a câştiga. Jocul era pentru el o întrecere, o luptă împotriva unei dificultăţi, o luptă fără mişcare, fără mutare din loc, fără oboseală, ceea ce se potrivea de asemenea cu caracterul său.

Nu se ştia ca Phileas Fogg să aibă o soţie, nici copii — ceea ce se poate întâmpla celor mai cumsecade oameni — nici rude, nici prieteni — ceea ce, e drept, se întâmplă mai rar. Phileas Fogg locuia singur în casa lui din Saville-row, unde nu intra nimeni. Niciodată nu se discuta nimic în ceea ce priveşte casa lui. Un singur servitor era de ajuns pentru a-l servi. Prânzind şi cinând la club, la ore fixate cronometric, în acelaşi salon, la aceeaşi masă, netratându-şi niciodată colegii, nepoftind nici un străin, el nu se întorcea acasă decât pentru a se culca, precis la miezul nopţii, fără să se folosească vreodată de camerele confortabile pe care Reform-Club-ul le ţinea la dispoziţia membrilor săi. Din cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile, el petrecea acasă zece, fie pentru a dormi, fie pentru a se ocupa de toaleta sa. La club, dacă se plimba, o făcea totdeauna cu un pas egal, în sala de la intrare, pardosită cu parchet de diferite culori, sau pe galeria circulară deasupra căreia se rotunjea o cupolă cu vitralii albastre, susţinută de douăzeci de coloane ionice în porfir roşu. Pentru prânzul sau cina sa, bucătăriile, cămara, oficiul, pescăria şi lăptăria clubului furnizau bogatele lor rezerve; servitorii clubului, personaje grave, în haine negre, încălţaţi în pantofi cu talpă de pâslă, îl serveau în farfurii de porţelan special, pe o minunată faţă de masă, din pânză de Saxonia; paharul de cherry sau porto, sau vinul roşu cu arome şi cu scorţişoară i se serveau în cupe de cristal, de o formă cum nu se mai fabrică, ale clubului, în sfârşit băuturile sale erau ţinute la temperatura cuvenită datorită gheţii clubului, gheaţă adusă cu mari sacrificii din lacurile Americii.

Dacă a trăi în aceste condiţii înseamnă a fi excentric, trebuie să admitem că excentricitatea îşi are partea ei bună.

Casa din Saville-row, fără să fie somptuoasă, se bucura de un desăvârşit confort. Dealtfel, având în vedere obiceiurile invariabile ale locatarului, serviciul aici se reducea la puţin. Totuşi, Phileas Fogg îi pretindea unicului său servitor o punctualitate şi regularitate extraordinară. Chiar în ziua aceea, 2 octombrie, el îl concediase pe James Forster, omul făcându-se vinovat de a-i fi adus apa de bărbierit la 84° Fahrenheit în loc de 86°, şi acum îl aştepta pe succesorul acestuia, care urma să se prezinte între orele unsprezece şi unsprezece şi jumătate.

Aşezat rigid în fotoliul său, cu picioarele lipite ca ale unui soldat la paradă, cu mâinile pe genunchi, cu corpul drept, cu capul sus, Phileas Fogg urmărea acul pendulei, instrument complicat care arătă minutele, secundele, zilele cu data lor şi anul. La unsprezece şi jumătate, nici un minut mai târziu, Mr. Fogg urma să plece de acasă, după obiceiul său cotidian, spre a se duce la Reform-Club.

În clipa aceea se auzi ciocănind în uşa micului salon, unde se afla stăpânul casei.

James Forster, servitorul concediat, se ivi în prag.

— Noul servitor! vesti el.

Un flăcău de vreo treizeci de ani se arătă în uşă şi salută.

— Eşti francez şi te numeşti John? îi întrebă Phileas Fogg.

— Jean, dacă domnului nu-i displace! răspunse noul venit.

Jean Passepartout, o poreclă cu care am rămas şi care explică însuşirile mele fireşti de a ieşi din orice încurcătură. Cred că sunt un băiat cumsecade, domnule, însă, ca să fiu cinstit, trebuie să mărturisesc că am avut multe meserii: am fost cântăreţ ambulant, călăreţ de circ, în care calitate am făcut salturi ca Leotard şi am dansat pe frânghie ca Blondin, pe urmă, ca să dau un scop mai folositor talentelor mele, am ajuns profesor de gimnastică, şi în ultima vreme am fost sergent de pompieri la Paris; în dosarul meu am chiar incendii remarcabile. Însă iată că acum cinci ani am părăsit Franţa şi, vrând să gust viaţa de familie, am devenit valet în Anglia. Or, în clipa de faţă fiind fără serviciu şi aflând că domnul Phileas Fogg este omul cel mai punctual şi cel mai sedentar din Regatul Unit, m-am prezentat la domnia sa cu speranţa de a trăi aici liniştit şi de a-mi uita chiar şi numele de Passepartout...

— Passepartout îmi place, răspunse stăpânul casei. Mi-ai fost recomandat, informaţiile despre dumneata sunt bune. Cunoşti condiţiile mele?

— Da, domnule!

— Bine! Ce oră este?

— Ora unsprezece şi douăzeci şi două, răspunse Passepartout, după ce scoase din buzunarul jiletcii un uriaş ceas de argint.

— E în urmă! observă Mr. Fogg.

— Iertaţi-mă, domnule, dar nu se poate!

— E în urmă cu patru minute. N-are importanţă; este de ajuns să ştii diferenţa. Deci, începând din această clipă, miercuri 2 octombrie 1872, ora unsprezece şi douăzeci şi nouă dimineaţa, te afli în serviciul meu!

Acestea fiind zise, Phileas Fogg se ridică, luă pălăria cu mâna stingă, o puse în cap cu o mişcare de automat şi ieşi afară fără să mai adauge un cuvânt. Passepartout auzi uşa de la stradă închizându-se o dată: ieşea noul stăpân; apoi încă o dată: ieşea la rândul lui predecesorul său, James Forster.

Passepartout rămase singur în casa din Saville-row.

(1) Esquire — titlu de politeţe folosit în Anglia, atribuit oricărui om de cultură şi cu rang social.
(2) Aluzie la infirmitatea lui Byron, care se ştie că era şchiop.