JULES VERNE - Pilotul de pe Dunare

JULES VERNE - Le Pilote du Danube

PILOTUL DE PE DUNARE
(1908)

29 illustraţii de George Roux

Imprimerie Gauthiers-Villars

Collection Hetzel

LA CONCURSUL DE LA SIGMARINGEN

În acea zi de sâmbătă 5 august 1876, o mulţime numeroasă şi zgomotoasă umplea cârciuma Hanul Pescarilor. Cântece, strigăte, clinchete de pahare, aplauze, exclamaţii alcătuiau un vacarm dominat, la intervale aproape regulate, de acea interjecţie hoch* prin care bucuria germană ajunsă la paroxism obişnuieşte să se exprime.

Ferestrele cârciumii dădeau direct spre Dunăre, la marginea fermecătorului orăşel Sigmaringen, capitala enclavei princiare Hohenzollern, situată aproape la izvoarele acestui măreţ fluviu din Europa centrală. Răspunzând invitaţiei de pe firma pictată cu frumoase litere gotice, se adunaseră aici, membrii Ligii Dunărene, societate internaţională de pescari, aparţinând diferitelor naţionalităţi riverane. Şi cum nu există adunare veselă fără băutură, se bea berea de München şi vin bun unguresc, cu halbele şi paharele pline. Se şi fuma mult deoarece sala cea mare era complet întunecată de fumul mirositor care ieşea neîncetat din lungile pipe. Dacă membrii Societăţii nu se mai vedeau între ei, în schimb se puteau încă auzi, dacă nu surziseră de-a binelea. Calmi şi tăcuţi în exerciţiul meseriei lor, pescarii cu undiţa sunt, în adevăr, oamenii cei mai zgomotoşi din lume atunci când şi-au lăsat uneltele de pescuit. Ei sunt tot atât de pricepuţi în povestirea întâmplărilor lor ca şi vânătorii — ceea ce, se ştie, nu-i puţin lucru.

Erau la sfârşitul unui prânz dintre cele mai copioase, care adunase vreo sută de meseni, toţi pescari pătimaşi de apă, fanatici ai undiţei. Judecând după numărul sticlelor goale care zăceau pe mese şi în jur, pescuitul de dimineaţă le uscase bine gâtlejul. Acum venise rândul lichiorurilor pe care oamenii le-au inventat ca să urmeze cafelei.

Sunase ora trei, când mesenii, din ce în ce mai stacojii la faţă, părăsiră masa. Ca să fim! drepţi, unii se clătinau şi le-ar fi fost greu să se dispenseze de sprijinul vecinilor. Dar marea majoritate aveau picioarele bine înfipte în pământ ca nişte bravi şi solizi bărbaţi ce erau obişnuiţi cu astfel de şedinţe vesele ce se organizau de câteva ori pe an în legătură cu concursurile Ligii Danubiene.

Aceste concursuri, foarte urmărite şi sărbătorite de lume, aveau o bună reputaţie pe întreg cursul vestitului fluviu galben şi nu albastru cum îl cântă faimosul vals al lui Strauss. Concurenţii veneau din ducatul Baden, din Wurtenburg, Bavaria, Austria, Ungaria, România şi Serbia, ba chiar şi din Bulgaria. Societatea număra de-acum cinci ani de existenţă. Foarte bine condusă de preşedintele ei, Miclescu, ea prospera. Resursele ei mereu crescânde îi permiteau să ofere premii importante la concursuri, iar drapelul său strălucea de glorioasele medalii câştigate în lupte strânse cu reprezentanţii asociaţiilor rivale. La curent cu legislaţia privind pescuitul fluvial, comitetul său de conducere îşi susţinea aderenţii, atât împotriva Statului cât şi a particularilor, apărându-le drepturile şi privilegiile cu acea tenacitate, ba chiar încăpăţânare profesională, specifică bipezilor pe care instinctul de pescar cu undiţa îi face demni de a fi clasaţi într-o categorie aparte a umanităţii.

Concursul ce avusese loc de curând era al doilea din acest ah 1876. Încă de la ora cinci dimineaţa, concurenţii părăsiseră oraşul spre a ajunge .pe malul sting al Dunării, puţin mai sus de Sigmaringen. Toţi purtau uniforma Societăţii: cămaşă scurtă, lăsând libertate în mişcări, pantaloni băgaţi în cizme cu talpă groasă, şapcă albă cu cozoroc lat. Se înţelege de la sine că toţi aveau colecţia completă a diferitelor unelte enumerate în Manualul Pescarului: undiţe, prăjini, mincioguri, undiţe împachetate în piele de căprioară, plute, sonde, plumb de undiţă de diferite mărimi, musculiţe artificiale, ibrişin, păr de cal. Pescuitul era liber în sensul că orice peşte prins era bun şi fiecare putea să-şi aleagă locul cum credea.

La ora şase fix, cei nouăzeci şi şapte de concurenţi se aflau pe locurile lor, cu undiţa ridicată în mână, gata să arunce momeala.

O goarnă dădu semnalul şi cele nouăzeci şi şapte de undiţe se aplecară pe apă dintr-o singură mişcare.

Concursul era dotat cu mai multe premii, dintre care primele, de o valoare de o sută de florini fiecare, urmau să fie atribuite pescarilor ce aveau să prindă cel mai mare număr de peşti precum şi celui ce reuşea să-l captureze pe cel mai mare.

Până la ora unsprezece fără cinci, când goarna anunţă închiderea concursului, nu se ivi nici un incident. Fiecare captură fu supusă, pe rând, comisiei formată din Preşedintele Miclescu şi din patru membri ai Ligii Dunărene.

Deşi printre pescari existau, în general, multe capete înfierbântate, nimeni nu punea la îndoială, nici măcar o clipă, imparţialitatea acestor înalte şi puternice personaje, aşa încât nici o reclama ţie nu era posibilă. Totuşi, ei fură nevoiţi să se înarmeze cu multă răbdare până la cunoaşterea rezultatelor; căci atribuirea diferitelor premii privind greutatea sau privind numărul peştilor prinşi, trebuia să rămână secretă până la distribuirea recompenselor; festivitatea de premiere avea să fie precedată de un ospăţ care trebuia să-i adune frăţeşte pe toţi concurenţii.

Ora aceasta sosise. Pescarii, fără a mai vorbi despre curioşii veniţi din Sigmaringen, aşteptau, aşezaţi confortabil în faţa estradei pe care se aflau Preşedintele şi ceilalţi membrii ai comisiei.

Şi în adevăr, dacă scaunele, băncile şi taburetele nu lipseau de acolo, nu lipseau nici mesele, iar de pe ele halbele de bere, sticlele cu băuturi variate şi nici paharele mari şi mici.

După ce fiecare luă loc iar pipele fumegau tot mai tare, Preşedintele se sculă.

— Ascultaţi... ascultaţi!... se striga din toate părţile.

Dl. Miclescu îşi goli mai întâi ţapul de bere, a cărei spumă îi albi vârful mustăţilor:

„Dragi colegi, spuse el în germană, limbă înţeleasă de toţi membrii Ligii Dunărene în ciuda diversităţii naţionalităţilor; să nu vă aşteptaţi la un discurs organizat, cu introducere, dezvoltare şi concluzii. Nu, noi nu ne aflăm aici pentru a ne ameţi cu discursuri oficiale ci suntem aici doar ca să discutăm despre treburile noastre, ca nişte buni tovarăşi, aş spune chiar ca nişte fraţi, dacă această calificare vi se pare justificată pentru o adunare internaţională.“

Aceste două fraze, cam lungi, ca toate cele ce se spun la începutul unui discurs, chiar atunci când oratorul afirmă că nu vrea să ţină unul, au fost întâmpinate cu aplauze unanime cărora li se alăturară câţiva de „foarte bine!“, „foarte bine!“ amestecate cu interjecţia hoch! şi chiar cu sughiţuri. Apoi, Preşedintele îşi ridică paharul, urmat repede de toţi ceilalţi.

Dl. Miclescu îşi continuă discursul, aşezând pescarul pe primul loc al întregii omeniri. El îi lăudă abilitatea şi virtuţile cu care l-a înzestrat natura generoasă. El sublinie câtă răbdare îi trebuie pescarului, câtă ingeniozitate, cât sânge rece, câtă inteligenţă superioară, pentru a izbândi în această artă, căci mai degrabă decât o meserie, pescuitul este o artă, artă pe care el o aşeză cu mult deasupra izbânzilor vânătoreşti, cu care se laudă pe nedrept vânătorii.

— S-ar putea compara, strigă el, vânătoarea cu pescuitul?

— Nu!... Nu!... răspunse toată asistenţa.

— Ce merit ai când împuşti un pui de potârniche sau un iepure, pe care îi vezi în faţa ochilor şi pe care un câine — oare noi avem câini? — l-a depistat pentru tine? Vânatul pe care-l vezi de departe îl ţinteşti în voie şi-l găureşti cu alice, majoritatea lor fiind aruncate inutil. Peştele, din contra, nu poţi să-l urmăreşti cu privirea. El stă ascuns sub apă. Câte manevre îndemânatice, câte invitaţii delicate, câtă îndemânare şi inteligenţă dăruită pentru a-i decide să muşte momeala, pentru a-i prinde în undiţă, pentru a-i scoate din apă, când leşinat la capătul undiţei, când zburdalnic şi ca să zicem aşa, aplaudând el însuşi victoria pescarului.

De data asta adunarea izbucni în urale. Se înţelege că Preşedintele Miclescu răspundea întru totul sentimentelor întregii Ligi Dunărene, înţelegând că nu va reuşi niciodată să meargă prea departe în elogiul confraţilor săi, netemându-se a fi acuzat de exagerări, el nu ezită să plaseze nobila lor preocupare mai presus de toate celelalte, să-i ridice în slăvi pe nobilii discipoli ai ştiinţei piscicole, să evoce chiar amintirea zeiţei superbe care prezida jocurile pescăreşti din vechea Romă în timpul ceremoniilor halieutice**.

Oare au fost înţelese aceste cuvinte? Probabil, din moment ce ele au provocat adevărate explozii de entuziasm.

Apoi, după ce-şi reluă răsuflarea golind o halbă de bere cu guler de spumă, continuă:

— Nu-mi mai rămâne, spuse el, decât să ne felicităm pentru prosperitatea crescândă a Societăţii noastre, care recrutează anual alţi noi membri şi a cărei reputaţie este atât de bine stabilită în toată Europa centrală. Despre succesele sale nu voi mai vorbi. Le cunoaşteţi; aveţi cu toţii contribuţiile dv. şi este o mare cinste să figurezi la concursurile sale. Presa germană, presa cehoslovacă, cea română nu şi-au precupeţit elogiile lor preţioase, şi; adaug eu, meritate, încât închin, rugându-vă să fiţi de acord cu mine, în cinstea ziariştilor care se dedică cauzei internaţionale a Ligii Dunărene.

Desigur, toţi au fost de acord cu Preşedintele Miclescu. Sticlele se goleau în pahare, acestea se goleau la rândul lor în gâtlejuri cu aceeaşi uşurinţă cu care apa din marele fluviu şi din afluenţii săi se scurge în mare.

Şi ei s-ar fi oprit aici, dacă discursul preşedintelui s-ar fi încheiat cu acest ultim toast. Dar alte toasturi se impuneau cu o oportunitate tot atât de evidentă, într-adevăr, Preşedintele se ridicase în picioare, între secretarul şi vistiernicul Societăţii, aflaţi şi ei în picioare. În mâna dreaptă, fiecare dintre ei ţinea o cupă de şampanie, în timp ce mâna stângă o ţineau în dreptul inimii.

— Beau în cinstea Ligii Dunărene, spuse Miclescu, îmbrăţişând dintr-o privire întreaga asistenţă.

Toţi se ridicară, cu cupa la gură, care cocoţaţi pe bănci, care pe mese şi răspunseră într-un singur glas propunerii domnului Miclescu. Acesta, cu cupa goală, reluă cu mai mult avânt, după ce şi-o umplu din nesecatele sticle aşezate între el şi colegii săi din prezidiu:

— Beau în cinstea diferitelor naţionalităţi: a badenezilor, a wurtemburghezilor, a bavarezilor, a austriecilor şi a ungurilor, a sârbilor, a valahilor, a moldovenilor, a bulgarilor, pe care Liga Dunăreană le numără printre rândurile sale.

Şi Bulgarii, Moldovenii, Valahii, Sârbii, Ungurii, Austriecii, Bavarezii, Wurtemburghezii, Badenezii îi răspunseră într-un singur glas, absorbind conţinutul cupelor lor.

În sfârşit, Preşedintele îşi termină discursul, anunţând că bea în sănătatea fiecărui membru al Societăţii. Dar cum numărul acestora era de patru sute şaptezeci şi trei, el fu obligat, din nefericire, să-i cuprindă pe toţi într-un singur toast. I s-a răspuns prin mii şi mii de urale care se prelungiră până la epuizarea forţelor vocale. Astfel se încheie al doilea număr din program. Primul se încheiase tot cu multă veselie.

Al treilea număr avea să constea în proclamarea laureaţilor.

Fiecare aştepta cu o nerăbdare firească, căci aşa cum am spus, secretul comisiei fusese păstrat. Dar iată că sosise momentul în care acest secret avea să fie cunoscut. Preşedintele Miclescu îndeplini datoria de a citi lista oficială a recompenselor la cele două categorii. Conform statutului Societăţii, trebuia să se înceapă cu proclamarea ultimelor premii de mai mică valoare, ceea ce sporea interesul faţă de citirea palmaresului. Auzindu-şi numele, laureaţii ultimilor premii inferioare la categoria numărului de peşti se prezentară în faţa estradei. Preşedintele îi îmbrăţişa odată cu înmânarea diplomei şi a sumei de bani cuvenite locului obţinut.

Peştii care se găseau în plase erau din cei pe care orice pescar îi poate prinde în apele Dunării: pălămidă, babuşte, gujoni, cambule, bibani, lini, ştiuci, cleni şi alţii. Pe lista acestor premii se numărau valahi, unguri, badenezi, wurtemburghezi.

Al doilea premiu, pentru şaptezeci şi şapte de peşti capturaţi, a fost atribuit unui german cu numele de Weber, al cărui succes fu răsplătit cu aplauze călduroase. Numitul Weber era, în adevăr, foarte cunoscut printre confraţii săi. De multe ori fusese clasat pe primele locuri cu ocazia unor concursuri anterioare şi, în general, se aştepta în ziua aceea ca ei să obţină primul loc la numărul de peşti.

Dar numai şaptezeci şi şapte de peşti se găseau în plasa sa, şaptezeci şi şapte număraţi şi răsnumăraţi, în timp ce alt concurent, dacă nu mai vrednic, cel puţin mai fericit, adusese nouăzeci şi nouă. Se proclamă numele acestui maestru-pescar. Era maghiarul Ilia Bruş.

Adunarea, foarte surprinsă, nu aplaudă la auzul numelui acestui maghiar necunoscut de membrii Ligii Dunărene, în care intrase de curând.

Laureatul, neprezentându-se pentru a-şi încasa premiul de o sută de florini, Preşedintele Miclescu trecu fără întârziere la lista învingătorilor la categoria greutăţii peştilor. Printre laureaţi se numărau români, sârbi şi austrieci. Când fu pronunţat numele pescarului căruia îi era atribuit premiul al doilea, se aplaudă ca şi pentru germanul Weber. Dl. Ivetozar, unul dintre asesori, triumfa cu un clean de trei livre şi jumătate, greutate ce ar fi scăpat unui pescar cu mai puţină îndemânare şi sânge rece. Era unul dintre membrii cei mai marcanţi, mai activi, mai devotaţi Societăţii şi care obţinuse altă dată cele mai multe premii. De aceea fu salutat cu aplauze unanime. Nu mai rămânea decât să se decerneze primul premiu la această categorie, şi toate inimile tresăreau în aşteptarea numelui laureatului.

Care nu fu mirarea, ba mai mult stupoarea generală, când, cu o voce a cărei emoţie nu o putea stăpâni, Preşedintele Miclescu lăsă să cadă aceste cuvinte:

— Primul, la categoria greutate, pentru o ştiucă de şaptesprezece livre, maghiarul Ilia Bruş!

În asistenţă se aşternu o linişte desăvârşită. Mâinile pregătite pentru aplauze rămaseră nemişcate, gurile, gata să aclame pe câştigător, tăcură. Un puternic sentiment de curiozitate imobiliza lumea.

Oare Ilia Bruş avea să se arate, în sfârşit? Va veni să primească din mâna preşedintelui Miclescu diplomele de onoare şi cele două sute de florini care le însoţeau?

Deodată un murmur cuprinse adunarea. Unul dintre participanţi, care stătea retras până atunci, se îndreptă spre estradă. Acesta era maghiarul Ilia Bruş.

Judecându-l după faţa rasă cu grijă şi înconjurată de un păr bogat, negru ca cerneala, Ilia Bruş nu depăşise vârsta de treizeci de ani. Având o statură superioară celei medii, lat în umeri, cu picioarele bine înfipte în pământ, părea să aibă o forţă puţin obişnuită. Puteai fi surprins, În adevăr, că un astfel de voinic se mulţumeşte cu calmele satisfacţii ale pescuitului cu undiţa, până-ntr-acolo încât să-şi fi însuşit măiestria acestei grele arte în ale cărei aşteptări dăduse dovezi de netăgăduit.

Semnalăm o altă particularitate destul de ciudată: Ilia Bruş părea să fie împovărat cu o afecţiune a vederii, căci nişte ochelari negri îi ascundeau ochii; ori, vederea este cel mai preţios simţ al celor ce au pasiunea mişcărilor imperceptibile ale apei şi celui ce vrea să dejoace nenumăratele şiretlicuri ale peştelui îi sunt necesari ochi buni.

Dar fie că pescarii s-ar fi mirat, fie că nu, ei nu aveau decât să se încline, imparţialitatea comisiei neputând fi suspectată.

Ilia Bruş era câştigătorul concursului şi asta în condiţii pe care nimeni, din câte-şi aminteau participanţii, nu le îndeplinise. Adunarea se dezgheţă şi aplauze destul de puternice îl salutară pe câştigător în momentul în care el primea diplomele şi banii din mâna Preşedintelui Miclescu. După aceasta, în loc să coboare de pe estradă, Ilia Bruş avu un scurt dialog cu Preşedintele, după care se întoarse spre adunarea surprinsă, cerând printr-un gest, liniştea, pe care o obţinu ca prin farmec.

— Domnilor şi dragi colegi, spuse Ilia Bruş, vă cer permisiunea să vă adresez câteva cuvinte, după cum a binevoit Preşedintele.

În sala zgomotoasă până de curând, se putea auzi acum musca zburând. Ce urmărea această alocuţiune neprevăzută în program?

— Vreau mai întâi să vă mulţumesc, continuă Ilia Bruş, pentru simpatie şi aplauze, dar vă rog să mă credeţi că nu mă împăunez mai mult decât trebuie cu dublul meu succes. Ştiu că acest succes, dacă ar fi revenit celui mai demn, ar fi trebuit să revie unui membru mai vechi al Ligii Dunărene, atât de bogată în pescari valoroşi şi mai ştiu că succesul îl datorez mai mult norocului decât meritului meu personal.

Modestia acestui început fu viu apreciată de o parte din asistenţă, care repeta în surdină: „foarte bine!”

— Acest noroc trebuie să-l justific şi pentru asta am conceput un proiect pe care-l cred în măsură să intereseze această adunare de renumiţi pescari. Ştiţi, dragi colegi, că acum e moda recordurilor. De ce nu i-am imita şi noi pe campionii altor sporturi, inferioare sportului nostru, desigur, şi nu am încerca să stabilim recordul pescuitului?

Exclamaţii discrete străbătură auditoriul: „aaa! aaa!” „ia te uită! ia te uită!” sau întrebări: „de ce nu?”, căci fiecare membru al Ligii îşi exprima impresiile conform temperamentului său.

— Când această idee mi-a venit pentru prima dată — continuă oratorul — mi-am însuşit-o imediat şi tot imediat am înţeles în ce condiţii trebuie realizată. Titlul meu de membru al Ligii Dunărene îmi limita, de altfel, problema. Fiind membru al Ligii, Dunării singure trebuia să-i cer fericita rezolvare a ideii mele. Şi aşa am făcut proiectul de a coborî pe gloriosul nostru fluviu, de la izvoare şi până la vărsarea sa în Marea Neagră, şi de a trăi pe parcursul celor trei mii de kilometri numai din produsele pescuitului.

Şansa care m-a favorizat astăzi, mi-a mărit, dacă s-ar putea, dorinţa de a efectua această călătorie, pe care sunt sigur că o apreciaţi; iată de ce, chiar acum, vă anunţ plecarea mea în ziua de 10 august, adică joia viitoare, fixându-vă un loc de întâlnire, punctul precis unde izvorăşte Dunărea.

E mai uşor să imaginezi decât să descrii entuziasmul pe care îl provocă anunţarea acestei veşti neaşteptate. Timp de cinci minute răsună o adevărată furtună de urale şi de aplauze frenetice.

Dar un astfel de incident nu se putea termina astfel. Dl. Miclescu înţelese lucrul acesta şi ca întotdeauna procedă ca un adevărat preşedinte. Puţin mai greoi, poate, el se sculă încă o dată între cei doi membri ai juriului:

— Pentru colegul nostru Ilia Bruş! spuse el cu o voce emoţionată, ridicând o cupă de şampanie.

— Pentru colegul Ilia Bruş! răspunse adunarea cu un freamăt puternic, căruia îi urmă o linişte profundă; căci, dintr-o regretabilă eroare, oamenii nu sunt făcuţi ca să poată striga şi bea in acelaşi timp.

Cu toate acestea, liniştea fu scurtă. Vinul bun dădu gâtlejurilor obosite o vigoare nouă, permiţându-le oamenilor să închine încă multe pahare, până în momentul în care, în, mijlocul bucuriei generale, faimosul concurs de pescuit fu declarat închis.

* În germană, în original = ura!
** Halieutic = privitor la pescuit.

Pentru a avea acces la biblioteca virtuală Jules Verne în limba română, contactaţi-ne prin e-mail!

dolbys2001@gmail.com