JULES VERNE

Le Rayon vert

RAZA VERDE

(1881)

 

CAPITOLUL I

FRATELE SAM ŞI FRATELE SIB

 

 

— Bet!

— Beth!

— Bess!

— Betsey!

— Betty!

Acestea fură numele care răsunară, unul după altul, în măreţul hol din Helensburgh — o manie a fratelui Sam şi a fratelui Sib de a-şi striga femeia de serviciu din vila de la ţară.

Dar, de data aceasta, aceste diminutive familiare ale numelui de Elisabeth nu avură darul să o facă pe această minunată doamnă să apară mai repede decât dacă ar fi strigat-o pe numele ei întreg.

Intendentul Partridge, în persoană, fu cel care, ţinându-şi boneta în mână, se arătă în faţa holului. Partridge, adresându-se celor două persoane cu înfăţişare plăcută care stăteau în arcada unei ferestre, ale cărei trei părţi cu geamurile în formă de romb ieşeau în relief pe faţada locuinţei, spuse:

— Domnii au strigat-o pe doamna Bess; dar doamna Bess nu este în casă.

— Dar unde este, Partridge?

— O însoţeşte pe domnişoara Campbell, care se plimbă prin parc.

Şi grav, la un semn făcut de cele două persoane, Partridge se retrase.

Fraţii Sam şi Sib — pe adevăratul lor nume de botez Samuel şi Sebastian — erau unchii domnişoarei Campbell.

Scoţieni de viţă veche, scoţieni dintr-un străvechi clan din Ţinuturile de Sus, ei doi împreună numărau ca vârstă o sută douăzeci de ani, cu o diferenţă doar de cincisprezece luni între Sam, cel mare, şi Sib, cel mai mic.

Pentru a schiţa numai în câteva trăsături, aceste prototipuri de bunătate, devotament, onoare, este de ajuns să amintim că întreaga lor existenţă şi-o închinaseră nepoatei lor. Erau fraţii mamei ei, care, văduvă la un an după căsătorie, muri curând, secerată de o boală fulgerătoare. Sam şi Sib Melvill rămaseră deci pe lumea aceasta singurii păzitori ai micii orfane. Uniţi în aceeaşi dragoste, nu trăiau, nu gândeau şi nu visau decât pentru ea.

Pentru ea rămăseseră burlaci, fără păreri de rău de altfel, fiind din acele fiinţe minunate care nu au de jucat alt rol aici, pe pământ, decât pe acela de tutori. Şi încă cu asta nu am spus tot: cel mai mare devenise tatăl, cel mai mic devenise mama copilului. Astfel că uneori se întâmpla ca domnişoara Campbell să-i salute cu un foarte firesc:

— Bună ziua, tată Sam! Ce mai faci, mamă Sib?

Cu cine am putea să-i comparăm mai potrivit pe aceşti doi unchi — minus aptitudinile lor în afaceri — dacă nu cu fraţii Cheeryble, cu cei doi caritabili negustori, atât de buni, atât de uniţi, atât de afectuoşi, din cartierul negustoresc al Londrei, fiinţele cele mai perfecte care au ieşit din imaginaţia lui Dickens. Ar fi cu neputinţă să se găsească o mai potrivită asemănare şi chiar dacă autorul acestei povestiri ar trebui să fie acuzat de a fi împrumutat portretul lor din capodopera Nicolas Nickleby, nimănui nu ar avea de ce să-i pară rău.

Sam şi Sib Melvill, înrudiţi, prin căsătoria surorii lor, cu o ramură mai îndepărtată a vechii familii Campbell, nu s-au despărţit niciodată. Aceeaşi educaţie îi făcuse să semene şi din punct de vedere moral. Primiseră împreună aceeaşi învăţătură în acelaşi colegiu şi în aceeaşi clasă. Cum în general emiteau aceleaşi păreri asupra tuturor lucrurilor, în termeni identici, unul putea totdeauna să încheie fraza celuilalt cu aceleaşi expresii, subliniate cu aceleaşi gesturi. De fapt, aceste două fiinţe nu formau decât una singură, cu toate că în constituţia lor fizică existau unele diferenţe, în adevăr, Sam era puţin mai înalt decât Sib, Sib puţin mai gras decât Sam; dar ar fi putut să schimbe între ei părul lor cărunt fără ca să ştirbească ceva din expresia onestă a chipurilor lor, pe care era întipărită toată nobleţea descendenţilor clanului Melvill.

Mai trebui să adăugăm că, în croiala hainelor lor — simple şi de modă veche — în alegerea stofelor, — postav bun, englezesc — aveau de asemenea gusturi înrudite, în afară de faptul că — şi cine ar putea explica această uşoară deosebire? — Sam părea să prefere albastrul închis şi Sib maronul întunecat.

În adevăr, cine nu ar fi vrut să trăiască în intimitatea acestor demni gentlemeni? Obişnuiţi să meargă cu acelaşi pas în viaţă, ei se vor opri, fără îndoială, la mică distanţă unul de celălalt, când va veni ceasul opririi definitive. În orice caz, aceşti doi din urmă stâlpi ai casei Melvill erau solizi. Mai aveau să susţină încă multă vreme bătrânul edificiu al neamului lor, care data din secolul al patrusprezecelea — timpurile epice ale lui Robert Bruce ¹ şi Wallace ², epocă eroică în timpul căreia Scoţia lupta cu englezii pentru independenţă.

Dar dacă Sam şi Sib Melvill nu mai avuseseră prilejul să lupte pentru binele ţării, dacă viaţa lor mai puţin agitată se depănase în liniştea şi belşugul dat de avere, nu trebuie să le facem vreo vină, nici să credem că ar fi degenerat. Ei continuaseră, săvârşind binele, tradiţiile strămoşilor.

Astfel că, amândoi sănătoşi, neavând a-şi reproşa nici o singură abatere în existenţa lor, erau sortiţi să îmbătrânească fără ca vreodată să devină bătrâni la trup sau la minte.

Poate că aveau totuşi un defect — cine se poate lăuda că este perfect? Acela de a-şi împodobi conversaţia cu imagini şi citate împrumutate de la celebrul castelan Abbotsford şi mai ales din poemele epice ale lui Ossian ³, după care se înnebuneau. Dar cine ar putea să le facă din asta o vină în ţara lui Fingal şi a lui Walter Scott?

Pentru a le completa portretul cu o ultimă trăsătură, trebuie să amintim că erau mari amatori de a priza tutun. Or, toată lumea ştie că, în Regatul Unit, firma negustorilor de tutun reprezintă de cele mai multe ori un scoţian voinic cu tabachera în mână, împăunându-se în costumul său tradiţional. Ei, bine, fraţii Melvill ar fi putut foarte bine figura pe una din acele firme mâzgălite, de tablă, care scârţâie la streaşină debitelor. Prizau tot atât, ba chiar mai mult decât oricine de dincoace ca şi de dincolo de Tweed.⁴ Dar, un amănunt caracteristic, nu aveau decât o singură tabacheră, într-adevăr uriaşă. Acest obiect mobil trecea pe rând din buzunarul unuia în buzunarul celuilalt. Era ca o legătură în plus între ei. Nu mai este nevoie să o spunem că simţeau în aceeaşi clipă — de zece ori pe ceas, poate — nevoia de a trage pe nas minunata buruiană pe care o aduceau din Franţa. Când unul din ei îşi scotea tabachera din adâncurile buzunarelor sale, însemna că la amândoi le era dor de o priză bună şi, dacă strănutau, îşi spuneau reciproc: „Domnul să ne binecuvânteze!“

De fapt, în ceea ce priveşte realităţile vieţii, fraţii Sam şi Sib erau ca doi copii; destul de puţin la curent cu lucrurile practice ale acestei lumi; cu totul nepricepuţi în afacerile industriale, financiare sau comerciale şi neţinând deloc să le cunoască; în politică, în fond, poate, iacobini, păstrând unele prejudecăţi împotriva dinastiei domnitoare de Hanovra, gândindu-se la ultimul dintre Stuarţi aşa cum un francez ar fi putut să se gândească la ultimul dintre Valois; în sfârşit, în probleme sentimentale încă şi mai puţin pricepuţi.

Cu toate acestea, fraţii Melvill nu aveau decât un gând: să vadă limpede în inima domnişoarei Campbell, să-i ghicească cele mai ascunse gânduri, să le călăuzească dacă ar fi fost nevoie, să le dezvolte dacă ar fi fost necesar şi, în cele din urmă, să o mărite cu un băiat de treabă, ales de ei, care nu ar fi putut să o facă altfel decât fericită.

Dacă te-ai fi luat după ei, mai bine zis dacă i-ai fi auzit vorbind, puteai să crezi că şi găsiseră exact tânărul de treabă căruia i-ar fi revenit această plăcută sarcină pe lumea aceasta.

— Aşadar, frate Sib, Helena a ieşit?

— Da, frate Sam; dar este ora cinci şi nu poate să mai întârzie mult...

— Şi îndată ce se va întoarce...

— Cred că ar fi potrivit, frate Sam, să avem o discuţie foarte serioasă cu ea.

— Peste câteva săptămâni, frate Sib, fata noastră o să împlinească optsprezece ani.

— Vârsta Dianei Vernon, frate Sam. Nu este ea oare tot atât de fermecătoare ca şi adorabila eroină a lui Rob-Roy?

— Da, frate Sam, şi prin drăgălăşenia felului ei de a fi...

— Prin felul ei de a vorbi...

— Prin originalitatea ideilor ei...

— Ţi-o aminteşte mai curând pe Diana Vernon decât pe Flora Mac Ivor, marea şi impunătoarea figură din Waverley!...

Fraţii Melvill, mândri de scriitorul lor naţional, citară încă alte câteva nume de eroine din Anticarul, din Guy Mannering, din Frumoasa din Perth, din Kenilworth ⁵ etc.; dar pe toate, după părerea lor, le întrecea Miss Campbell.

— Este ca o trestie tânără care a crescut puţin cam repede şi căreia ar trebui...

— Să-i dăm un tutore, frate Sam. Or, mi s-a spus că cel mai bun dintre tutori...

— Trebuie să fie, evident, un soţ, frate Sib, fiindcă, la rândul lui, prinde şi el rădăcină în acelaşi pământ...

— Şi, cum este şi firesc, frate Sam, creşte împreună cu trestia pe care o apără!

 

 

Cei doi fraţi-unchi Melvill găsiseră această metaforă, luată din Cartea grădinarului perfect. Fără îndoială, le părea cât se poate de potrivită, fiindcă le aduse acelaşi zâmbet de mulţumire pe chipul lor bun. Tabachera comună fu deschisă de fratele Sib care îşi adânci în ea, cu multă delicateţe, două degete; apoi aceasta trecu în mâna fratelui Sam care, după ce luă din ea o priză serioasă, o puse în buzunar.

— Aşa că suntem de acord, frate Sam?

— Ca întotdeauna, frate Sib!

— Chiar şi asupra alegerii tutorelui?

— S-ar putea găsi oare unul mai simpatic şi mai pe placul Helenei decât acel tânăr savant care, în diferite ocazii, ne-a arătat bunele sale sentimente?

— Şi atât de temeinice faţă de ea?

— Într-adevăr, ar fi greu. Instruit, titrat al universităţilor din Oxford şi Edinburgh...

— Fizician ca Tyndall ⁶

— Chimist ca Faraday... ⁷

— Cunoscând temeinic raţiunea tuturor lucrurilor pe pământ, frate Sam...

— Şi care nu ar putea fi luat prin surprindere în nici o privinţă, frate Sib...

— Descendent al unei excelente familii din comitatul Fife şi, de altfel, posesorul unei frumoase averi...

— Fără să mai vorbim de aspectul său foarte plăcut, după părerea mea, chiar dacă poartă ochelari cu ramă de aluminiu!

Să fi fost rama ochelarilor acestui erou din oţel, nichel sau chiar din aur şi fraţii Melvill tot nu ar fi văzut în asta un viciu respingător. Este adevărat, aceste aparate optice le stau bine tinerilor savanţi, a căror fizionomie, oricum un pic serioasă, o completează de minune.

Dar acest titrat al universităţilor mai sus menţionate, acest fizician, acest chimist avea să-i placă domnişoarei Campbell? Dacă Miss Campbell îi semăna Dianei Vernon, Diana Vernon, precum se ştie, nu avea pentru al său savant văr Rashleigh alt sentiment decât cel al unei pure prietenii şi nicidecum nu se căsătorea cu el la sfârşitul volumului.

Bun! Asta însă nu avea, în adevăr, de ce să-i neliniştească pe cei doi fraţi. Ei veneau în această problemă cu întreaga lor lipsă de experienţă de burlaci bătrâni, destul de nepricepuţi în asemenea materie.

— S-au şi întâlnit adesea, frate Sib, şi tânărul nostru prieten nu a părut nepăsător la frumuseţea Helenei!

— Cred şi eu, frate Sam! Divinul Ossian, dacă ar fi trebuit să-i cânte virtuţile, frumuseţea şi graţia, ar fi numit-o Moina, adică iubită de toată lumea...

— În cazul în care nu ar fi numit-o Fiona, frate Sib, adică frumoasa fără de pereche a vremurilor legendare din Ţara Galilor.

— Nu s-a gândit la Helena noastră, frate Sam, când spunea:

Ea părăseşte adăpostul în care suspina în taină şi apare în toată frumuseţea ei ca luna pe marginea unui nor din Orient...

— ...Şi strălucirea farmecelor ei o înconjoară ca nişte raze de lumină, frate Sib, şi zgomotul paşilor ei uşori încântă auzul ca o muzică plăcută?

Din fericire, cei doi fraţi, oprindu-se din citatele lor, căzură din cerul puţin noros al barzilor în domeniul realităţilor.

— Cu siguranţă, spuse unul din ei, dacă Helena îi place tânărului nostru savant, şi el, la rândul lui, nu poate să nu-i placă ei.

— Şi dacă, în ceea ce o priveşte, frate Sam, ea nu a acordat încă atenţia cuvenită nenumăratelor lui calităţi cu care a fost atât din belşug înzestrat de natură...

— Frate Sib, asta numai fiindcă noi încă nu i-am spus că a venit timpul să se gândească la căsătorie...

— Dar în ziua în care îi vom sugera acest lucru, presupunând că ar avea unele rezerve, dacă nu în ceea ce îl priveşte pe soţ, atunci împotriva căsătoriei...

— Nu o să întârzie să spună „da“, frate Sam...

— Ca şi acel minunat Benedict, frate Sib, care, după ce a rezistat mult timp...

— Sfârşi, în deznodământul piesei Mult zgomot pentru nimic, prin a se căsători cu Beatrix!

Iată cum cei doi unchi ai lui Miss Campbell potriveau lucrurile, şi deznodământul acestei combinaţii le părea tot atât de firesc ca şi acela din comedia lui Shakespeare.

Se ridicară amândoi în acelaşi timp. Se priveau unul pe altul cu un zâmbet plin de înţeles. Îşi frecau mâinile în acelaşi ritm. Era o afacere ca şi încheiată această căsătorie! Ce dificultăţi ar fi putut să se ivească? Tânărul le făcuse cererea. Tânăra o să le dea răspunsul de care nici nu le trecea prin gând să se îndoiască. Toate convenienţele erau respectate. Nu mai rămăsese decât să se fixeze data.

În adevăr, avea să fie o frumoasă ceremonie. Va avea loc la Glasgow. Nu în catedrala Saint-Mungo, de exemplu, singura biserică din Scoţia care, împreună cu Saint Magnus of Orcades fusese respectată în epoca reformei. Nu! Este prea masivă, prin urmare prea tristă pentru o căsătorie, care, în gândul fraţilor Melvill, trebuia să fie ca o înflorire a tinereţii, o strălucire de dragoste. Vor alege mai curând Saint Andrew sau Saint Enoch, sau chiar Saint George, care se află în cartierul cel mai select al oraşului.

Fratele Sam şi fratele Sib continuau să-şi desfăşoare planurile lor sub forma mai curând a unui monolog decât a unui dialog, fiindcă era mereu aceeaşi depanare de idei, exprimată în aceeaşi formă. Tot vorbind, observau prin romburile vastului geamlâc copacii frumoşi pe sub care se plimba în acest moment Miss Campbell, brazdele verzi încadrând mici pârâiaşe, cerul acoperit de o brumă luminoasă, care pare că este caracteristică îndeosebi munţilor Highland din Scoţia centrală. Nu se priveau, ar fi fost inutil; dar, din când în când, printr-un fel de instinct afectuos, se luau de braţ, îşi strângeau mâna, ca şi când ar fi vrut să întărească şi mai mult comunicarea gândurilor lor cu ajutorul vreunui curent magnetic.

Da! Va fi minunat! Vor face lucrurile din plin şi cu grandoare. Oamenii sărmani din West-George Street — dacă erau, şi unde nu se găsesc astfel de oameni? — nu vor fi uitaţi la această sărbătoare. Şi dacă prin absurd Miss Campbell ar vrea ca totul să se petreacă simplu şi o să-i facă să înţeleagă pe unchii ei acest lucru, unchii, pentru prima dată în viaţa lor, au să ştie prea bine să-i tină piept. Şi, cu mare ceremonie, invitaţii la masa de logodnă vor bea, după vechiul obicei, „la stâlpul acoperişului". Şi braţul drept al fratelui Sam se înălţa pe jumătate, în acelaşi timp cu braţul drept al fratelui Sib, ca şi când ar fi rostit de pe acum faimosul toast scoţian.

 

 

În acea clipă uşa holului se deschise. Apăru o fată cu obrazul îmbujorat, fiindcă mersese prea repede. Flutura un ziar desfăcut. Se îndreptă către fraţii Melvill şi-i onoră pe fiecare cu câte două sărutări.

— Bună ziua, unchiule Sam, spuse ea.

— Bună ziua, fată dragă.

— Cum îţi merge, unchiule Sib?

— Minunat!

— Helena, spuse fratele Sam, vrem să punem ceva la cale...

— Să puneţi ceva la cale! Ce anume? Ce aţi complotat oare, unchilor? întrebă Miss Campbell, ale cărei priviri, nu lipsite de şăgălnicie, treceau de la unul fa altul.

— Îl cunoşti pe tânărul domn Aristobulus Ursiclos?

— Îl cunosc.

— Îţi displace?

— De ce mi-ar displace, unchiule Sam?

— Atunci îţi place?

— Pentru ce mi-ar place, unchiule Sib?

— În sfârşit, fratele meu şi cu mine, după o matură chibzuinţă, ne-am gândit să ţi-l propunem ca soţ.

— Să mă mărit! Eu! strigă Miss Campbell, care izbucni în cel mai voios hohot de râs pe care ecoul holului îl repetase vreodată.

— Nu vrei să te măriţi? spuse fratele Sam.

— La ce bun?

— Niciodată?... spuse fratele Sib.

— Niciodată, răspunse Miss Campbell luându-şi un aer serios, dezminţit de gura ei zâmbitoare, niciodată, unchilor... cel puţin atât timp cât nu voi fi văzut...

— Ce? exclamară fratele Sam şi fratele Sib.

— Atât timp cât nu voi fi văzut Raza Verde.

¹ Robert Bruce — rege al Scoţiei.

² W. Wallace — erou popular al Scoţiei (1272-1305).

³ Ossian — bard legendar scoţian, fiul regelui Fingal.

⁴ Tweed — râu care desparte Anglia de Scoţia.

⁵ Romane de Walter Scott.

⁶ John Tyndall — fizician irlandez (1820-1893).

⁷ Michael Faraday — fizician englez (1791-1867).

 

Pentru a avea acces la biblioteca virtuală Jules Verne, contactaţi-ne prin e-mail

dolbys2001@gmail.com

 

© 2008 by www.jules-verne.ro . All rights reserved .