JULES VERNE

ŞARPELE DE MARE

(1901)

 

 

Les Histoires de Jean-Marie Cabidoulin
ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN MARIE CABIDOULIN

 

Ilustraţii de George Roux 

 

 

 

I

O PLECARE ÎNTÂRZIATĂ

 

— Hei! căpitane Bourcart, plecarea nu are loc azi?

— Nu, domnule Brunel, şi mi-e teamă că nu vom putea pleca nici mâine... nici chiar peste opt zile...

— Asta-i foarte neplăcut...

— Şi mai ales îngrijorător, spuse domnul Bourcart clătinând din cap. Saint-Enoch trebuia să fi plecat încă de la sfârşitul lunii trecute, pentru a putea ajunge în sezonul favorabil în regiunea unde se pescuieşte... Veţi vedea că va fi lăsat în urmă de către englezi şi americani.

— Şi astea toate din cauza celor doi oameni care vă lipsesc de la bord?

— Da... domnule Brunel... de unul din ei nu mă pot lipsi, de celălalt, de care m-aş dispensa la nevoie dacă regulamentele marinăreşti nu m-ar sili...

— Oare acesta din urmă să fie dogarul? întrebă domnul Brunel.

— Nu, credeţi-mă, nu el! nu!... Pe corabia mea de dogar am la fel de mare nevoie ca şi de pânze, cârmă sau busolă, deoarece am două mii de butoaie în cală...

— Şi din câţi oameni se compune echipajul lui Saint-Enoch, căpitane Bourcart?

— Ar fi 34, domnule Brunel, dacă echipajul ar fi complet. Vedeţi, este mult mai folositor un dogar care să aibă grijă de butoaie decât un medic care să îngrijească de oameni! Butoaiele au nevoie tot timpul să fie reparate, în timp ce oamenii... se repară şi singuri! De altfel oamenii nu suferă niciodată de boli pe mare.

— Evident că n-ar trebui să se îmbolnăvească, în aerul de mare atât de curat, căpitane Bourcart... şi totuşi câteodată...

— Domnule Brunel, mai va până să am eu un bolnav pe Saint-Enoch...

— Felicitările mele, căpitane. Dar ce să faci? O corabie este o corabie şi ca atare trebuie să se supună regulamentelor maritime. Când un echipaj are un anumit număr de ofiţeri şi de marinari, trebuie să angajeze şi un medic... aşa se cade... Însă dumneavoastră nu aveţi...

— Acesta este şi motivul pentru care Saint-Enoch nu se află astăzi în dreptul istmului Saint-Vincent, unde ar fi trebuit să fie!

Această discuţie între căpitanul Bourcart şi domnul Brunel avea loc pe la 11 dimineaţa, pe digul din Havre, la oarecare distanţă de semafor. Cei doi se cunoşteau de multă vreme, unul din ei fost căpitan pe vasele de cabotaj, ajuns ofiţer de port, şi celălalt comandant al corabiei cu trei catarge Saint-Enoch.

 

 

Cu câtă nerăbdare aştepta acesta din urmă să-şi completeze echipajul pentru a putea ieşi în larg!

Bourcart (Évariste-Simon), în vârsta de cincizeci de ani, era foarte preţuit în portul Havre, portul de ataş al navei. Celibatar, fără familie, fără rude apropiate, navigând încă din copilărie, fusese mus, elev marinar, matelot şi maistru militar de marină în serviciul statului.

După multe călătorii ca locotenent şi ajutor de comandant în marina comercială, ajunsese să fie de zece ani comandantul vasului Saint-Enoch, o balenieră care-i aparţinea pe jumătate, ca asociat al firmei Fraţii Morice. Marinar excelent, fiind în acelaşi timp prudent, îndrăzneţ şi hotărât, păstra întotdeauna — contrar celor mai mulţi dintre colegii săi — o extremă politeţe în funcţiile ce le îndeplinea, fără să înjure sau să blesteme, dând ordinele într-un mod civilizat. Bineînţeles, nu ajungea până acolo încât să-i spună gabierului: „fii bun şi întinde terţarolele din vârful catargului“, sau cârmaciului — „fii atât de amabil şi ţine direcţia spre dreapta!“ Dar se vorbea despre el ca despre cel mai politicos căpitan de cursă lungă.

De notat de asemenea că domnul Bourcart, norocos în expediţiile făcute, avusese tot timpul rezultate excelente şi drumuri fără probleme. Niciodată, nici ofiţerii, nici marinarii nu se plânseseră de el. Deci, dacă echipajul lui Saint-Enoch nu era complet de data aceasta şi căpitanul nu reuşea să-l completeze, acest lucru nu trebuia pus în seama lipsei de încredere sau rezervelor din partea personalului maritim.

Bourcart şi Brunel tocmai se opriseră aproape de suportul metalic al clopotului de pe terasa semicirculară care se afla la capătul digului. Mareometrul indica atunci cel mai coborât nivel al refluxului şi catargul fix al semnalizărilor nu arbora nici un steag sau fanion, nici o navă nu se pregătea să intre sau să iasă şi nici un barcaz de pescuit n-ar fi găsit destulă apă în canal în timpul mareei de lună nouă. De aceea curioşii nu se aflau pe dig ca atunci când marea era înaltă din cauza fluxului. Vapoarele din Honfleur, Trouville, Caen şi Southampton se aflau legate la pontoanele lor. Până la ora trei după-amiaza nu se va face nici o mişcare în avanport.

Timp de câteva momente, privirile căpitanului Bourcart îndreptate spre larg străbătură acest vast sector cuprins între îndepărtatele înălţimi ale Ouistrekam-lui şi masivele faleze ale farurilor din Hève. Vremea devenea ploioasă, cerul se acoperise de nori cenuşii plutind foarte sus în văzduh. Vântul bătea din nord-est — o briză capricioasă care se va înteţi când va începe fluxul.

Câteva nave străbăteau golful, unele cu pânzele umflate spre orizontul din est, celelalte brăzdând spaţiul cu dâre de fum. Desigur că domnul Bourcart privea plin de invidie pe colegii săi mai norocoşi care părăsiseră portul. Se înţelege de la sine că, până şi de la această distanţă, se exprima în termeni politicoşi şi nu şi-ar fi permis să-i trateze cum ar fi făcut-o un lup de mare.

— Da, zise el domnului Brunel, aceşti oameni vrednici vor avea un drum bun, cu vântul în vergă, în timp ce eu mai sunt în bazin şi nu pot porni!... Vezi dumneata, eu numesc asta ghinion şi este pentru prima oară că se întâmplă aşa ceva.

— Aveţi răbdare, domnule Bourcart, de vreme ce nu puteţi să plecaţi, răspunse râzând domnul Brunel...

— Dar asta fac de cincisprezece zile nesfârşite! exclamă căpitanul nu fără oarecare amărăciune.

— Nu-i nimic! nava are pânze bune şi veţi recâştiga repede timpul pierdut... Cu o viteză de 11 noduri, pe un vânt bun, străbaţi un drum lung!... Dar spuneţi-mi, domnule Bourcart, nu se simte mai bine doctorul Sinoquet?

— Nu, din păcate! Nu este nimic grav. Reumatismele îl ţin la pat nemişcat şi mai durează câteva săptămâni! Cine ar fi crezut că un om atât de obişnuit cu marea şi care timp de zece ani a cutreierat cu mine toate ţinuturile Pacificului o să păţească un asemenea necaz.

— Ei! insinua ofiţerul de port, poate că s-a îmbolnăvit din cauza atâtor călătorii...

— Aş, de unde! afirmă căpitanul Bourcart. Să capeţi reumatism la bordul lui Saint-Enoch! De ce nu holeră sau friguri galbene! Cum a putut să-ţi vină o asemenea idee, domnule Brunel?...

Şi domnul Bourcart lăsă să-i cadă braţele, uluit că poţi spune o astfel de prostie... Saint-Enoch... o navă aşa de bine amenajată, confortabilă şi în care nu pătrunde umezeala!... Să capeţi reumatism!... Mai repede ai putea să capeţi această boală în sala de consiliu a primăriei sau în saloanele subprefecturii decât în cabinele sau în careul lui Saint-Enoch! Reumatism! Oare a suferit el vreodată de aşa ceva?... Şi totuşi nu părăsea niciodată nava, nici când era liber, nici când nava acosta în portul Havre. Să ai un apartament în oraş, de ce? când ai locuinţa ta la bord! Şi n-ar fi schimbat această locuinţă nici pentru cea mai confortabilă cameră de la Hotel de Bordeaux sau Terminus! Reumatism? Nu, nici măcar câte o răceală. Şi s-a auzit vreodată un strănut la bordul lui Saint-Enoch?

Şi, întărâtându-se singur, vrednicul nostru comandant ar fi continuat mult şi bine pe această temă, dacă domnul Brunel nu l-ar fi întrerupt, zicând:

— Fie, domnule Bourcart, reumatismul doctorului Sinoquet nu se datoreşte decât vacanţelor petrecute pe uscat! II are totuşi, ăsta-i adevărul, şi de aceea nu se poate îmbarca...

— Mai rău, zise domnul Bourcart, este că nu-i pot găsi un înlocuitor, în pofida tuturor încercărilor mele...

— Răbdare, vă repet, trebuie să aveţi răbdare, domnule căpitan!

Veţi sfârşi prin a pune mâna pe un doctor tânăr, dornic să cutreiere lumea, setos de călătorii... Ce-ar putea fi mai ispititor decât să debutezi cu o minunată expediţie de pescuit balene în apele Pacificului!

— Desigur, domnule Brunel, ar trebui să am numai grija să aleg ce-i mai bun... Cu toate astea, nimeni nu se-nghesuie şi mă găsesc încă în situaţia de a nu avea cine să mânuiască lanseta şi bisturiul, cleştele de dinţi sau rindeaua de dogărie!

— Dar, fiindcă veni vorba, întrebă ofiţerul de port, nu tot reumatismul e de vină că nu mai aveţi dogar?

— Nu! Vrednicul meu Brulard nu se mai poate sluji de braţul stâng, care este anchilozat, şi suferă şi de picioare...

— Deci are articulaţiile prinse? se informă domnul Brunel.

— Da, se pare că Brulard nu mai este în stare să navigheze. Şi, să ştiţi, domnule Brunel, un vas echipat pentru pescuitul balenei nu se poate dispensa de un dogar, tot aşa cum nu se poate lipsi de harponieri şi prin urmare trebuie să găsesc unul cu orice preţ!

Domnul Brunel se arătă convins că Brulard nu suferea de reumatism, deoarece Saint-Enoch se prezenta ca un fel de sanatoriu şi că echipajul său călătorea în cele mai bune condiţii igienice, după spusele căpitanului. Dar nu era mai puţin adevărat că doctorul Sinoquet şi dogarul Brulard nu aveau cum să mai ia parte la această expediţie.

Deodată domnul Bourcart, strigat pe nume, se-ntoarse să vadă cine-l cheamă.

— Dumneata, Heurtaux? zise el strângând prieteneşte mâna secundului său. Încântat să te văd; de data asta te aduce o veste bună?

— Poate, căpitane, răspunse Heurtaux, poate... Vin să-ţi comunic că o persoană s-a prezentat la bord... încă de acum vreo oră.

— Un dogar?... un medic? întrebă repede căpitanul Bourcart.

— Nu ştiu, căpitane. În tot cazul, această persoană părea contrariată de faptul că nu te-a găsit...

— Un om mai în vârstă?

— Nu, un tânăr, dar va reveni curând... M-am apucat deci să vă caut şi cum m-am gândit că vă pot întâlni pe dig...

— Unde mă aflu întotdeauna, Heurtaux, când nu sunt la bord...

— Da, ştiu... Astfel m-am îndreptat spre catargul de semnalizare...

— Ai făcut foarte bine. Heurtaux, zise Bourcart, şi nu voi lipsi la întoarcerea omului. Domnule Brunel, îmi cer permisiunea de a vă părăsi...

— Mergi, dragă domnule căpitan, răspunse ofiţerul de port, presimt că vei ieşi curând din încurcătură...

— Pe jumătate numai, domnule Brunel, şi asta dacă persoana e medic sau dogar!

Acestea spuse, ofiţerul de port şi căpitanul Bourcart îşi strânseră cu căldură mâna. Apoi acesta din urmă, însoţit de secund, se-ntoarse pe dig, trecu podul şi ajunse la bazinul Comerţului, oprindu-se apoi înaintea pasarelei care ducea spre Saint-Enoch. Îndată ce urcară pe punte, domnul Bourcart se duse în cabina sa, a cărei uşă dădea spre careu şi a cărei fereastră dădea spre dunetă. După ce ordonă să fie prevenit de îndată ce soseşte vizitatorul, începu să aştepte citind un ziar local.

Aşteptarea nu fu lungă. Zece minute mai târziu, tânărul anunţat se prezentă la bord şi fu dus în careu unde căpitanul Bourcart veni în întâmpinarea sa.

După toate probabilităţile, dacă vizitatorul nu era dogar, n-ar fi fost imposibil să fie medic — un medic tânăr de 26-27 de ani.

După ce se schimbară saluturile de rigoare — şi desigur că domnul Bourcart nu putea rămâne în urmă pe acest teren faţă de persoana care-l onora cu vizita sa — tânărul se exprimă în aceşti termeni:

— Am aflat la Bursă că plecarea navei Saint-Enoch a fost întârziată din cauza îmbolnăvirii medicului său obişnuit...

— Din păcate, e foarte adevărat, domnule...

— Filhiol e numele meu, sunt doctorul Filhiol, domnule căpitan, şi vin să vă ofer serviciile mele pentru a-l înlocui pe doctorul Sinoquet la bordul navei dumneavoastră.

Căpitanul Bourcart află că tânărul vizitator, originar din Rouen, aparţinea unei familii de industriaşi din acest oraş. Dorinţa sa era să-şi exercite profesiunea în marina comercială. Totuşi, înainte de a intra în serviciul Companiei Transatlantice, ar fi fost fericit să poată lua parte la o expediţie de pescuit balene şi să debuteze astfel cu o navigaţie anevoioasă în apele Pacificului. Putea prezenta cele mai bune referinţe. Căpitanul Bourcart n-avea decât să ia informaţii despre el la diverşi comercianţi sau armatori din Havre.

Domnul Bourcart îl cercetase cu atenţie pe doctorul Filhiol, care avea o înfăţişare plăcută şi simpatică. Nu încăpea nici o îndoială că era un om viguros care avea şi un caracter hotărât. Căpitanul se pricepea. Un om voinic şi sănătos ca ăsta nu va căpăta reumatism pe navă. De aceea îi spuse imediat:

— Domnule, veniţi la momentul potrivit, nu vă ascund acest lucru şi, dacă, ceea ce de altfel sunt sigur dinainte, informaţiile despre dumneavoastră sunt favorabile, sunteţi angajat. Veţi putea începând chiar de mâine să vă instalaţi pe Saint-Enoch şi cred că n-o să vă pară rău...

— Sunt sigur, domnule căpitan, răspunse doctorul Filhiol. Înainte să luaţi informaţii despre mine, vă mărturisesc că am luat eu despre dumneavoastră.

— Şi ai făcut foarte bine, spuse domnul Bourcart. Dacă nu trebuie niciodată să te îmbarci fără pesmeţi, cu atât mai puţin trebuie să-ţi înscrii numele în registrul unei nave fără să ştii cu cine ai de-a face.

— Aşa m-am gândit şi eu.

— Aţi avut dreptate, domnule Filhiol, şi, dacă nu mă-nşel, informaţiile pe care le-aţi primit au fost în favoarea mea.

— Toate, în adevăr, şi vreau să sper că cele ce le veţi primi despre mine vor fi la fel de bune.

Era limpede că atât căpitanul Bourcart, cât şi tânărul doctor, dacă se-ntreceau în sinceritate, o făceau şi în ceea ce priveşte politeţea.

— V-aş pune încă o singură întrebare, reluă domnul Bourcart. Aţi mai călătorit pe mare, domnule doctor?

— Am făcut câteva scurte traversări ale Canalului Mânecii.

— Şi nu v-aţi simţit rău?

— Nu, deloc şi cred că nu mă voi simţi niciodată rău pe mare.

— Sunteţi de acord că un medic trebuie să ia în consideraţie această eventualitate?

— Desigur, domnule Bourcart...

— Acuma nu trebuie să vă ascund că expediţiile noastre de pescuit sunt grele şi periculoase! Nu suntem cruţaţi de neplăceri, adesea de lipsuri de tot felul şi ele constituie ucenicia aspră a vieţii de marinar...

— Ştiu, domnule căpitan, şi nu mi-e teamă de această ucenicie...

— Şi expediţiile noastre nu sunt numai primejdioase, domnule Filhiol, dar sunt şi lungi câteodată... Aceasta depinde de împrejurări mai mult sau mai puţin prielnice... Cine ştie dacă Saint-Enoch n-ar putea rămâne pe mare doi sau trei ani fără să se-ntoarcă.

— Va reveni când va reveni, domnule căpitan, şi esenţialul este să readucă în port pe toţi cei ce i-a luat cu el la plecare!

Domnul Bourcart nu putea fi decât foarte satisfăcut de sentimentele doctorului exprimate în acest fel şi desigur că se vor înţelege bine în toate privinţele dacă referinţele luate vor permite angajarea lui.

— Domnule, îi spuse el, nu voi avea decât să mă felicit de a fi intrat în legătură cu dumneavoastră şi, începând de mâine, după ce voi fi primit informaţiile, sper că numele dumneavoastră va figura în jurnalul de bord.

— La revedere deci, domnule căpitan, răspunse doctorul, dar pe când plecarea?

— Plecarea ar putea fi chiar şi mâine, la mareea de seară, dacă voi fi reuşit să-l înlocuiesc pe dogar, cum am reuşit cu doctorul...

— Ah! nu aveţi încă întreg echipajul, domnule căpitan?

— Nu, din nefericire, domnule Filhiol, şi este imposibil să mai pot conta pe sărmanul Brulard...

— Este bolnav?

— Da, dacă poţi fi considerat bolnav când ai un reumatism care-ţi înţepeneşte braţele şi picioarele... Şi, totuşi, fiţi sigur că nu l-a căpătat pe Saint-Enoch...

— Dar cred, domnule căpitan, că pot să vă recomand eu un dogar...

— Dumneavoastră?

Şi căpitanul Bourcart era gata, ca de obicei, să exprime mulţumiri premature la adresa acestui providenţial doctor. 1 se părea că a şi început să audă răsunând loviturile ciocanului de lemn pe doagele butoaielor din cală. Dar, din păcate, bucuria lui fu de scurtă durată şi clătină jalnic din cap după ce domnul Filhiol adăugă:

— Nu v-aţi gândit încă la meşterul Cabidoulin?

— Jean-Marie Cabidoulin... din strada Tournettes? exclamă domnul Bourcart.

— Chiar el!... Ar putea oare exista doi Cabidoulin la Havre sau chiar în altă parte?

— Jean-Marie Cabidoulin, repetă căpitanul Bourcart.

— În persoană...

— Şi cum de îl cunoaşteţi dumneavoastră pe Cabidoulin?

— Pentru că eu l-am căutat şi îngrijit...

— Atunci... şi el... este bolnav? Există o epidemie la dogari...

— Nu, liniştiţi-vă, domnule căpitan... o rană la degetul mare, care acum este vindecată şi care nu-l mai poate împiedica să mânuiască rindeaua... Este un om sănătos, cu o constituţie bună, destul de robust pentru vârsta lui de vreo cincizeci de ani şi care s-ar potrivi foarte bine la nevoile navei.

— Fără-ndoială, răspunse domnul Bourcart. Din nefericire, dacă îl cunoaşteţi pe Jean-Marie Cabidoulin, îl cunosc şi eu şi cred că nici un căpitan n-ar consimţi să-l îmbarce...

— De ce?

— Îşi cunoaşte bine meseria şi a luat parte la destule expediţii de pescuit. Ultima datează de vreo cinci-şase ani...

— Mi-aţi putea spune, domnule Bourcart, pentru ce lumea nu mai vrea să ştie de el?

— Pentru că este o cobe, domnule Filhiol, pentru că tot timpul prezice calamităţi şi catastrofe... pentru că, auzindu-l, când faci o călătorie pe mare, că are să fie ultima ta călătorie, din care nu te vei mai întoarce! Şi apoi mai vorbeşte mereu despre monştri marini pe care pretinde că i-a văzut... şi pe care îi va mai întâlni!... Vezi dumneata, domnule Filhiol, acest om este capabil să demoralizeze un «întreg echipaj!...

— Sunteţi serios, domnule căpitan, sau glumiţi?

— Foarte serios!

— Totuşi... în lipsa altuia şi pentru că aveţi nevoie de un dogar...

— Ştiu prea bine că în lipsa altuia... şi totuşi la acest dogar nu m-aş fi gândit niciodată!... În fine, când nu poţi porni spre nord... te îndrepţi spre sud... şi, dacă meşterul Cabidoulin ar voi... dar nu va fi de acord...

— Se poate totuşi încerca...

— Nu... n-are rost... şi apoi Cabidoulin... Cabidoulin! repetă domnul Bourcart...

— Dacă am merge să vorbim cu el? propuse domnul Filhiol. Căpitanul Bourcart şovăia, încurcat, încrucişa şi îşi desfăcea braţele, gândindu-se dacă să meargă sau nu; cântărea alternativele şi clătina din cap ca şi cum se găsea într-un moment când trebuia să decidă dacă să o ia sau nu pe un drum greşit. În fine, dorinţa de a putea porni cât mai curând posibil îl împinse să accepte mai mult decât orice altceva.

— Să mergem, răspunse el.

După o clipă, amândoi părăsiră bazinul comerţului şi se îndreptară spre locuinţa dogarului.

Jean-Marie Cabidoulin era acasă, în odaia lui de la parter, care se găsea în fundul unei curţi. Era un om voinic, în vârstă de 52 de ani. Îi primi îmbrăcat cu pantaloni de catifea reiată şi surtuc, purtând pe cap o şapcă de lutru. Îşi pusese un şorţ lung, cafeniu pentru ca să lucreze. Nu avea prea mult de lucru şi, dacă nu ar fi strâns ceva bani, n-ar fi putut face în fiecare seară partida lui de manila la cafeneaua din faţă cu un pensionar bătrân, fost gardian de faruri la Hève.

Jean-Marie Cabidoulin era la curent cu tot ce se petrecea în Havre, sosirea şi plecarea transatlanticelor, schimbarea piloţilor, ştiri de pe mare, în fine cu tot ce se vorbea pe dig în timpul mareelor de zi. Meşterul Cabidoulin îl cunoştea deci de mult pe căpitanul Bourcart, încât, imediat ce-l văzu pe pragul atelierului, exclamă:

— Ei bine, Saint-Enoch tot mai stă acostat la cheu în bazinul Comerţului, blocat ca şi cum ar fi prins de gheţuri?...

— Da, meştere Cabidoulin, răspunse cam sec căpitanul Bourcart.

— Şi fără doctor?

— Ţi-l prezint pe doctor.

— Ah! Dumneavoastră sunteţi, domnule Filhiol?

— Chiar eu şi, dacă l-am însoţit pe domnul Bourcart, a fost ca să te rog să te îmbarci cu noi...

— Să mă îmbarc? Să mă îmbarc, repetă dogarul strângând în mână ciocanul.

— Da, Jean-Marie Cabidoulin... zise căpitanul Bourcart. Nu este oare ispititor să faci un ultim drum pe o navă bună în tovărăşia unor oameni de treabă?

— Dar, domnule Bourcart, nu m-aş fi aşteptat la o asemenea propunere! Ştiţi foarte bine că sunt la pensie... Nu mai navighez decât pe străzile din Havre, unde nu există nici ciocniri, nici pericol de furtuni... şi vreţi?...

 

 

— Mai gândeşte-te, meştere Cabidoulin. Nu ai încă vârsta să mucegăieşti pe geamandura dumitale, să stai nemişcat ca un vechi ponton pe fundul unui port!

— Ridică ancora, Jean-Marie, ridică ancora! spuse şi doctorul Filhiol în glumă, ca să-l ajute pe domnul Bourcart.

Meşterul Cabidoulin făcu o mutră gravă, luându-şi probabil chipul de cobe şi cu o voce surdă răspunse:

— Ascultă-mă bine, domnule căpitan, şi dumneata de asemenea, doctore Filhiol... este o idee pe care am avut-o întotdeauna şi care nu mi-o va scoate nimeni din cap...

— Ce idee? întrebă domnul Bourcart.

— Aceea că, tot navigând, sfârşeşti cu siguranţă prin a naufragia mai devreme sau mai târziu!... Desigur că Saint-Enoch are un comandant bun... are un echipaj bun... Văd că va avea şi un doctor bun, dar am convingerea că, dacă m-aş îmbarca, am să trec prin peripeţii prin care n-am mai trecut niciodată.

— Nu mai spune!... exclamă domnul Bourcart.

— Aşa cum vă prevestesc, afirmă meşterul Cabidoulin, nişte peripeţii groaznice! De aceea mi-am promis să-mi termin liniştit viaţa pe uscat!...

— Haide, astea-s închipuiri, zise doctorul Filhiol. Nu toate navele sunt sortite să piară cu oameni şi bunuri cu tot...

— Nu, fără-ndoială, replică dogarul, dar ce vreţi, am eu aşa, o presimţire... că, dacă aş porni pe mare, nu mă voi mai întoarce.

— Haida-de, Jean-Marie Cabidoulin, răspunse căpitanul Bourcart, nu-i serios ceea ce spui...

— Ba-i foarte serios şi, între noi fie vorba, nu mai am de ce să fiu curios. N-am văzut oare, în timpul cât am călătorit pe mare, ţările calde, ţările reci, insulele Pacificului şi Atlanticului, aisberguri, banchize.

— Felicitările mele, n-ai a te plânge, zise doctorul Filhiol.

— Şi ştiţi ce mai am de văzut?

— Ce, meştere Cabidoulin?

— Ceea ce n-am văzut încă... un monstru groaznic, marele şarpe al mării.

— Pe care n-o să-l vezi niciodată... afirmă domnul Filhiol.

— De ce?

— Pentru că nu există!... Am citit tot ce s-a scris despre aceşti pretinşi monştri marini şi repet că şarpele de mare nu există!

— Există! exclamă dogarul cu un glas atât de pătruns, încât n-ar fi avut nici un rost să-l contrazici.

Pe scurt, după multe stăruinţe, convins până la urmă de salariul mare oferit de căpitanul Bourcart, Jean-Marie Cabidoulin se decise să facă o ultimă expediţie de pescuit şi chiar în aceeaşi seară se prezentă cu sacul în spinare la bordul lui Saint-Enoch.