JULES VERNE

ŞCOALA ROBINSONILOR

L’École des Robinsons (1881)

 

 

Ilustraţii de Léon Benett

 

CAPITOLUL I

 

ÎN CARE CITITORUL, DACĂ DOREŞTE, VA AVEA OCAZIA SĂ
CUMPERE O INSULA ÎN OCEANUL PACIFIC

 

— Insulă de vânzare cu bani peşin, în afară de cheltuieli, celui care oferă mai mult! repeta întruna, fără să-şi dea timp nici să respire, Dean Felporg, agentul preţuitor al licitaţiei în care se discutau condiţiile acestei ciudate vânzări.

 

 

— Insulă de vânzare! Insulă de vânzare! repeta cu o voce din ce în ce mai puternică crainicul Gingrass care se ducea încolo şi încoace în mijlocul unei mulţimi vădit foarte agitată. O mulţime care se înghesuia, în adevăratul înţeles al cuvântului, în imensa sală a clădirii în care se operau vânzările, la numărul 10 din strada Sacramento. Erau acolo nu numai un anumit număr de americani din California, Oregon, Utah, dar şi câţiva din francezi, care alcătuiesc pe puţin o şesime a populaţiei, mexicani înfăşuraţi în sarape, chinezi în tunicile lor cu mâneci largi, cu pantofii lor ascuţiţi şi bonetele conice, melanezieni din Oceania, chiar şi câţiva dintre „picioare-negre“, „pântece-mari“, „capete-turtite“,¹ veniţi de pe malurile râului Trinité.

 

 

Să nu uităm să adăugăm că această scenă se petrecea în capitala statului California, la San Francisco, dar nu între anii 1849 — 1852, epocă în care exploatarea unor noi bancuri de nisip îi atrăgea pe căutătorii de aur din cele două lumi.

San Francisco nu mai era ceea ce fusese la început, un caravanserai, un debarcader, un han unde dormeau o noapte zeloşii căutători care se grăbeau către terenurile aurifere de pe versantul occidental al munţilor Sierra Nevada.

Nu, de vreo douăzeci de ani, vechea şi neînsemnata Yerba-Buena făcuse loc unui oraş unic în felul său, cu 100 000 de locuitori, clădit pe coastele a două coline, nemaiavând loc pe plaja litoralului, dar gata să se întindă până la ultimele înălţimi din depărtare — în sfârşit, un oraş care a detronat Lima, Santiago, Valparaiso, pe toate rivalele sale din vest, oraş din care americanii au făcut regina Pacificului, „gloria coastei occidentale! “

În acea zi — 15 mai — era încă frig. În această ţară, aflată în calea curenţilor polari, primele săptămâni ale lunii mai amintesc mai degrabă ultimele săptămâni ale lunii martie din Europa de mijloc. Dar de toate acestea, nu-ţi puteai da seama în fundul sălii de licitaţie publică. Clopotul cu neîncetata lui chemare adusese o mare mulţime de oameni şi o atmosferă estivală făcea să apară pe fruntea fiecăruia broboane de sudoare pe care frigul de afară repede le-ar fi îngheţat.

Să nu vă gândiţi că toţi aceşti oameni grăbiţi veniseră în sala de licitaţii cu intenţia să cumpere. Mai mult chiar, aş spune că acolo nu se aflau decât curioşi. Cine ar fi fost atât de nebun — dacă ar fi fost atât de bogat — încât să cumpere o insulă din Pacific, pe care guvernul avea ciudata idee de a o pune în vânzare?

Se vorbea deci că suma la care fusese preţuită nu va fi oferită de nimeni, că nici un amator nu se va lăsa târât în vârtejul licitaţiei. Şi asta nu din vina crainicului, care încerca să-i însufleţească pe cumpărătorii obişnuiţi prin exclamaţii, gesturi şi debitul vorbirii sale înzorzonată cu cele mai seducătoare metafore.

Oamenii râdeau, dar nu se înghesuiau.

— O insulă! De vânzare o insulă! repeta Gingrass.

— Dar nu de cumpărat, răspunse un irlandez, al cărui buzunar nu ar fi putut furniza plata nici unei singure pietre de pe malul mării.

— O insulă care, dacă ţinem seama de preţul la care este pusă în vânzare, nu ar reveni decât la şase dolari acrul,² strigă agentul licitaţiei, Dean Felporg.

— Şi care nu va aduce venit nici o jumătate de sfert de cent, replică un fermier mătăhălos, bun cunoscător în ale agriculturii.

— O insulă care nu măsoară mai puţin de şaizeci şi patru de mile de jur împrejur şi cu o suprafaţă de două sute douăzeci şi cinci de mii de acri.

— Este cel puţin solidă pe temelia ei? întrebă un mexican, vechi client al cârciumilor şi al cărui echilibru părea în acest moment foarte îndoielnic.

— O insulă cu păduri încă virgine, repetă crainicul, cu câmpii, coline, cursuri de ape...

— Garantate? strigă un francez care părea puţin dispus să se lase prins în cursă.

— Da! Garantate! răspunse agentul Felporg, prea bătrân în meserie ca să se mai lase impresionat de glumele publicului.

— Doi ani?

— Până la sfârşitul lumii.

— Şi chiar pe lumea cealaltă?

— O insulă în proprietate exclusivă! repetă crainicul. O insulă fără un singur animal sălbatic — nici fiare, nici reptile!...

— Nici păsări? adăugă un şugubăţ.

— Nici insecte? strigă un altul.

— O insulă celui care dă mai mult! reluă din ce în ce mai tare Dean Felporg. Haideţi, cetăţeni! Mai mult curaj la pungă! Cine doreşte o insulă în bună stare, care aproape că nu a fost folosită, o insulă din Pacific, acest ocean al oceanelor! Evaluarea ei este la o nimica toată! Unsprezece sute de mii de dolari! La unsprezece sute de mii de dolari, există un amator? Cine? Dumneavoastră, domnule? Sau dumneavoastră, de colo... Dumneavoastră care vă legănaţi capul ca un mandarin de porţelan... Am o insulă!... Iată o insulă!... Cine doreşte o insulă?

— Să vedem obiectul! spuse cu glas, ca şi când ar fi fost vorba de un tablou sau de un vas de porţelan chinezesc.

Şi toată sala izbucni în râs, dar fără ca preţul la care fusese evaluată insula să fi fost acoperit măcar cu o jumătate de dolar.

Totuşi, dacă obiectul despre care era vorba nu putea fi trecut din mână în mână, planul insulei fusese pus la dispoziţia publicului. Amatorii trebuiau să ştie totul despre această bucată de glob scoasă la licitaţie. Nu aveau a se teme de nici o surpriză, de nici un neajuns. Situarea, orientarea, amplasarea terenurilor, relieful solului, reţeaua apelor, climatul, căile de acces, totul era uşor de verificat dinainte. Nu se cumpăra mâţa în sac, şi aş vrea să fiu crezut dacă afirm că nu putea fi vorba de nici o înşelătorie în ceea ce priveşte calitatea mărfii ce se vindea. De altfel, nenumăratele ziare din Statele Unite ca şi multe altele din California, cotidiene, bisăptămânale, săptămânale, bilunare sau lunare, cât şi reviste, magazine, buletine etc... nu încetau, de câteva luni, să atragă atenţia publică asupra acestei insule, a cărei scoatere la licitaţie fusese autorizată printr-un vot al Congresului.

Această insulă era insula Spencer, care se află situată la vest-sud-vest de micul golf San Francisco, la aproximativ patruzeci-şaizeci mile de litoralul californian, la 32° latitudine nord şi 142°18' longitudine la vest de meridianul Greenwich.

De altfel e cu neputinţă de închipuit un loc mai izolat, în afara oricărui traseu maritim sau comercial, cu toate că insula Spencer era la o distanţă relativ mică şi se găsea, ca să spunem aşa, în apele americane. Dar acolo, curenţi regulaţi, cotind spre nord sau spre sud, au format un fel de lac cu apele liniştite care uneori este indicat sub numele de „Cotul Fleurieu“.

Exact în mijlocul acestor uriaşe învolburări de ape, fără o direcţie anume, se află insula Spencer. Aşa că puţine vapoare trec pe lângă ea.

Marile căi ale Pacificului, care leagă noul continent de cel vechi, fie că duc în Japonia, fie în China, se află toate într-o zonă mai meridională.

Vasele cu pânze ar găsi un calm desăvârşit pe suprafaţa Cotului Fleurieu şi vapoarele cu aburi, care merg pe drumul cel mai scurt, nu ar avea nici un avantaj traversând-o. Deci nici unele, nici altele nu au cum să ia cunoştinţă de insula Spencer, care se înalţă acolo ca piscul izolat al vreunui munte submarin din Pacific. Pentru un om care vrea să fugă de larma lumii, care caută liniştea în singurătate, într-adevăr, ce ar fi mai potrivit decât această Islanda pierdută, la câteva sute de leghe de litoral! Pentru un Robinson de bună voie ar fi fost, în felul său, idealul! Numai că trebuia să plăteşti preţul.

Şi acum, pentru ce voiau Statele Unite să se debaraseze de această insulă? Numai dintr-o fantezie? Nu! O mare naţiune nu poate să procedeze din capriciu, ca un simplu particular. Iată care era adevărul: în felul în care era situată, insula Spencer părea, de timp îndelungat, inutilă. Să o colonizezi, ar fi fost fără un rezultat practic. Din punct de vedere militar, nu oferea nici un interes fiindcă ea nu străjuia decât o porţiune cu totul pustie a Pacificului. Din punct de vedere comercial, acelaşi neajuns, fiindcă produsele sale nu ar fi acoperit cheltuielile de transport nici la dus, nici la întors. Să stabilească acolo o colonie de deţinuţi, era prea aproape de litoral.

În sfârşit, să o fi folosit în vreun scop oarecare, treaba era prea costisitoare. Aşa că rămăsese pustie din timpuri imemoriale şi Congresul, format din oameni eminamente practici, hotărâse să scoată această insulă la licitaţie — cu o condiţie totuşi, ca acela care şi-o adjudeca să fie un cetăţean al Americii libere.

Numai că această insulă nu voiau să o dea pe nimic. Aşa că evaluarea fusese fixată la unsprezece sute de mii de dolari. Pentru o societate financiară care ar fi achiziţionat şi exploatat această proprietate, suma nu ar fi fost decât o bagatelă dacă afacerea ar fi oferit unele avantaje; dar, aşa cum am mai spus-o, ea nu oferea nici unul; pe cei competenţi nu-i interesa această bucată desprinsă din Statele Unite, mai mult decât o insuliţă pierdută în gheţurile polare. În acelaşi timp, pentru un particular, suma era totuşi enormă. Trebuia să fii, deci, bogat ca să-ţi permiţi această fantezie care nu ar fi adus venit nici o centimă la sută! Ar fi trebuit să fii imens de bogat, fiindcă tranzacţia trebuia să fie realizată cu bani peşin, „cash“, ca să folosim expresia americană, şi este sigur că până şi în Statele Unite cetăţenii care au unsprezece sute de mii dolari bani de buzunar şi sunt dispuşi să-i arunce pe fereastră, fără vreo speranţă de a şi-i mai vedea înapoi, sunt încă destui de puţini.

Şi cu toate acestea, Congresul era foarte hotărât să nu o vândă sub acest preţ. Unsprezece sute de mii de dolari! Nici un cent mai puţin, sau insula va continua să rămână proprietatea Statelor Unite.

Trebuie deci să presupunem că nici un cumpărător nu va fi atât de nebun să plătească un asemenea preţ.

De altfel, era categoric specificat că eventualul cumpărător — în cazul că s-ar fi prezentat vreunul — n-avea să fie regele insulei Spencer, ci preşedinte de republică. Nu avea să aibă, în nici un chip, dreptul de a avea supuşi, ci numai concetăţeni care îl vor numi pentru un timp determinat, chiar dacă îl vor realege la infinit.

Oricum, îi va fi interzis de a institui o dinastie domnitoare. Statele Unite nu vor tolera întemeierea unui regat, oricât de mic ar fi el, în apele americane. Această clauză avea ca scop, probabil, să îndepărteze câţiva milionari ambiţioşi, câţiva nababi decăzuţi care ar fi vrut să rivalizeze cu regii sălbatici din Sandwich, Marchize, Pomotou sau alte arhipelaguri din Oceanul Pacific.

Pe scurt, pentru un motiv sau altul, nu se prezenta nimeni. Timpul trecea, crainicul gâfâia încercând să pornească licitaţia, Dean Felporg răguşea fără să izbutească să obţină unul din acele semne din cap pe care aceşti respectabili agenţi se pricep atât de bine să le descopere, şi preţul nici măcar nu era pus în discuţie.

Trebuie să spunem, totuşi, că dacă ciocănaşul nu obosea tot izbind în tăblia biroului, mulţimea, nici ea, nu obosea aşteptând. Continua să plouă cu glume, zeflemelele făceau înconjurul sălii.

Unii ofereau pe insulă doi dolari, cu cheltuieli cu tot. Alţii cereau ei plată ca să o achiziţioneze. Şi mereu strigătul crainicului:

— Insulă de vânzare! Insulă de vânzare! Şi nimeni s-o cumpere.

— Garantaţi dumneavoastră că acolo se găsesc „flats“-uri? ³ întrebă băcanul Stumpy din Merchant-Street

— Nu, răspunse agentul licitaţiei, dar nu este imposibil să se găsească şi Statul cedează cumpărătorului toate drepturile asupra acestor terenuri aurifere

— Se află măcar un vulcan acolo? întrebă Oakhurst, cârciumarul din strada Montgomery.

— Nu, nici un vulcan, replică Dean Felporg. Dacă ar avea unul, ar fi mai scump!

Un uriaş hohot de râs urmă acestui răspuns.

— Insulă de vânzare! Insulă de vânzare! urla Gingrass ai cărui plămâni se osteneau zadarnic.

— Doar un dolar, doar o jumătate de dolar, măcar un cent peste preţul la care a fost evaluată, spuse pentru o ultimă dată agentul, şi o adjudec! O dată!... De două ori!...

Tăcere deplină.

— Dacă nimeni nu spune nimic, adjudecarea va fi retrasă!... Odată!... De două ori!...

— Douăsprezece sute de mii de dolari!

În mijlocul sălii, aceste patru cuvinte răsunară ca patru detunături de pistol.

Amuţită pentru o clipă, întreaga adunare se întoarse către îndrăzneţul care îşi permisese să rostească această cifră. Era William W. Kolderup, din San Francisco.

¹ Numele unor triburi de piei-roşii.
² Acru — măsură de suprafaţă, egală cu 0,40 ha.
³ Terenuri aurifere.

 

Pentru a avea acces la biblioteca virtuală Jules Verne, contactaţi-ne prin e-mail

dolbys2001@gmail.com

 

© 2008 by www.jules-verne.ro. All rights reserved.