În seara aceea — 17 martie 1859 — căpitanul Craventy dădea o serbare la fortul Reliance.

Cuvântul «serbare» nu trebuie să dea impresia că era vorba de o petrecere grandioasă, de un bal la Curte, de un «raout», cum spun englezii unei reuniuni mondene, zgomotoase, sau de o festivitate cu mare orchestră. Recepţia căpitanului Craventy era mult mai modestă, deşi căpitanul făcuse totul pentru a-i da cât mai multă strălucire.

Într-adevăr, sub supravegherea caporalului Joliffe, marea sală de la parter fusese transformată. Se mai vedeau încă pereţii de lemn, întocmiţi din trunchiuri de copac aproape necioplite, aşezate orizontal, dar patru steaguri englezeşti, puse în cele patru colţuri ale încăperii, şi nişte panoplii, împrumutate de la arsenalul fortului, le ascundeau goliciunea. Dacă grinzile lungi ale tavanului, zgrunţuroase şi negre de fum, se sprijineau pe contraforturi lucrate grosolan, în schimb două lămpi cu abajururi de tablă atârnau ca nişte adevărate lustre de lanţurile lor şi răspândeau suficientă lumină în atmosfera înceţoşată a sălii.

Ferestrele erau înguste; câteva din ele se asemuiau chiar cu ferestruicile unei cetăţi; geamurile, acoperite de chiciură groasă, opreau privirile curioase să vadă ce se petrece înăuntru, iar două sau trei fâşii de pânză roşie, în chip de draperii, potrivite cu gust pe lângă rame, stârneau admiraţia invitaţilor. Cât despre podeaua, alcătuită din dulapi grei bine îmbinaţi, caporalul Joliffe o măturase cu grijă pentru această serată. Nici un fotoliu, nici o canapea, nici un scaun sau alt fel de mobilă modernă nu împiedicau oaspeţii să se mişte în voie.

Bănci de lemn pe jumătate îngropate în perete, cuburi masive cioplite din topor şi două mese cu picioare groase formau tot mobilierul sălii, dar peretele despărţitor, a cărui uşă îngustă, cu un singur canat, dădea în camera învecinată, era împodobit pitoresc şi cu fast. Agăţate de grinzi, una mai frumoasă ca alta, erau rânduite blănuri scumpe care n-ar fi putut fi văzute nici în cele mai luxoase vitrine din Regent-Street sau de pe Newski Prospect. S-ar fi zis că toată fauna ţinuturilor arctice a trimis câte un exemplar din cele mai admirabile blănuri ale sale, pentru a fi reprezentat în acest decor. Privirile nu ştiau la care din ele să se oprească mai întâi: la cele de lup, de urs cenuşiu, de urs polar, de lutră, volverenă, vizon, castor, andatra, de hermină sau de vulpe argintie. Deasupra acestei expoziţii se desfăşura o deviză ale cărei litere fuseseră decupate artistic, din carton colorat — deviza cunoscutei Companii a Golfului Hudson:

— Într-adevăr, caporale Joliffe, zise căpitanul Craventy, te-ai întrecut pe tine însuţi!

— Cred şi eu, domnule căpitan, cred şi eu, răspunse caporalul. Dar să fim drepţi. O parte din laudele dumneavoastră le merită doamna Joliffe, care m-a ajutat în toate.

— Este o femeie pricepută, caporale.

— Neîntrecută, domnule căpitan.

În mijlocul sălii se găsea o sobă uriaşă, jumătate de cărămidă, jumătate de teracotă, al cărei burlan gros de tablă, ieşind prin acoperiş, împrăştia în văzduh şuvoaie de fum negru. Soba trăgea, duduia şi se încălzise la roşu, datorită lopeţilor de cărbune pe care le arunca fără încetare un soldat anume însărcinat cu această îndeletnicire. Câteodată o pală de vânt se-nvârtejea în jurul hornului. Un fum acru, împins înapoi, răbufnea atunci prin gura sobei şi se răspândeau în sală; limbi de foc lingeau uşiţa de fontă şi un nor opac învăluia lumina lămpilor şi îmbâcsea grinzile plafonului. Dar acest mic neajuns nu-i prea supăra pe invitaţii fortului Reliance. Soba încălzea şi căldura pe care o dădea nu era prea scump plătită, căci afară bântuia un ger straşnic, sporit de vântul tăios de la nord.

Într-adevăr, se auzea cum şuiera viscolul în jurul casei. Fulgii transformaţi în ace de gheaţă se izbeau ţăcănind de chiciura geamurilor. Şuierături ascuţite pătrunzând prin uşorii uşilor şi tocurile ferestrelor ajungeau la o intensitate supărătoare. Urma apoi o tăcere adâncă. Părea că natura se odihnea puţin, apoi vijelia se dezlănţuia din nou cu o putere înspăimântătoare. Se simţea cum casa se clatină pe piloţi, scândurile trosneau şi grinzile gemeau. Un străin, mai puţin obişnuit ca oaspeţii fortului cu asemenea condiţii atmosferice, s-ar fi întrebat dacă furtuna nu va dărâma această îmbinare de scânduri şi bârne. Dar musafirilor căpitanului Craventy le păsa prea puţin de viscol, şi nici dacă ar fi fost afară nu s-ar fi speriat mai mult decât petrelii albi, care se zbenguiau în plină vijelie.

Totuşi, în ce-i priveşte, trebuiesc făcute unele observaţii. La reuniune luau parte vreo sută de persoane de ambe sexe. Două numai — două femei — nu făceau parte din personalul obişnuit al fortului Reliance. Acest personal se compunea din căpitanul Craventy, locotenentul Hobson, sergentul Long, caporalul Joliffe şi din vreo şaizeci de soldaţi sau funcţionari ai Companiei. Câţiva erau însuraţi — printre alţii, caporalul Joliffe, soţ fericit al unei canadiene vioaie şi agere, un anume Mac Nap, scoţian, căsătorit tot cu o scoţiană, şi John Raë, care de curând luase de nevastă pe o localnică indiană. Fără deosebire de rang, ofiţeri, funcţionari sau soldaţi erau în această seară oaspeţii căpitanului Craventy.

Nu toţi lucrau pentru Companie. Forturile din vecinătate — şi în aceste ţinuturi distanţa dintre vecini este de cam o sută de mile — acceptaseră şi ele invitaţia căpitanului Craventy. Un mare număr de funcţionari sau agenţi veniseră de la fortul Providence sau fortul Resolution, aparţinând circumscripţiei lacului Esclave, şi chiar de la fortul Chipewan şi fortul Liard, situate mult mai la sud. Era unul din rarele divertismente, o distracţie neaşteptată fără doar şi poate, dorită cu înfrigurare de aceşti singuratici, de aceşti exilaţi, pe jumătate pierduţi în pustietatea ţinuturilor polare.

În sfârşit, fuseseră poftiţi şi câţiva şefi indieni, care nu refuzaseră invitaţia. Aceşti indigeni, în permanent contact cu factoriile, furnizau în mare parte, contra diverse mărfuri, blănurile cu care făcea negoţ Compania. Erau în general indieni chippeways, oameni voinici, bine legaţi, îmbrăcaţi în haine de piele şi cu mantale de blană, şi care făceau o impresie deosebită. Faţa lor brună-arămie semăna cu măştile pe care le poartă europenii când întruchipează personaje feerice, pentru a da «culoare locală» sărbătorilor. Pe creştet aveau mănunchiuri de pene de vultur, desfăşurate ca evantaiul unei senora şi care tremurau la fiecare mişcare a capului lor acoperit cu păr negru. Aceşti şefi, în număr de doisprezece, nu-şi aduseseră nevestele, biete «squaws», care nu erau altceva decât nişte sclave.

Iată dar cine erau oaspeţii din această seară, primiţi de căpitan cu toate onorurile la fortul Reliance. Nu se dansa, căci n-aveau orchestră, dar bufetul îi înlocuia cu prisosinţă pe muzicanţii de la balurile europene. Pe masă trona o budincă enormă pe care doamna Joliffe o făcuse cu mâna ei; era un uriaş con retezat, din făină şi grăsime de ren şi de bou moscat; nu avea poate ouă, lapte şi lămâie după reţeta din cărţile de bucate, dar înlocuia aceste lipsuri prin proporţiile sale gigantice. Doamna Joliffe tăia mereu felii din ea şi tot mai rămânea o cantitate respectabilă. Pe masă se mai găseau grămezi de sandvişuri, în care pesmeţii marinăreşti înlocuiau feliile fine de pâine englezească; între două bucăţi de pesmet, care, cu toate că era foarte tare, nu rezista la dinţii indienilor chippeways, doamna Joliffe aranjase în mod ingenios felii mici de «corn-beef», un fel de carne de vită sărată, în locul şuncii de York în aspic, servită pe vechiul continent. Cât despre băuturi, whisky-ul şi ginul circulau în păhărele de cositor, fără să mai vorbim de un punci enorm, menit să încheie serbarea şi despre care indienii vor avea ce vorbi multă vreme în wig-wam-urile lor.

Câte laude nu primiră soţii Joliffe în timpul acestei seri! Dar şi câtă muncă şi câtă amabilitate desfăşuraseră! Câtă alergătură!

Cu ce plăcere se îngrijeau de servirea băuturilor! Ei nu aşteptau, ci prevedeau dorinţele fiecăruia. Aveai măcar timp să ceri sau să vrei ceva? După sandvişuri urmau porţiile inepuizabilei budinci! După budincă, paharele de gin sau whisky.

— Mulţumesc, nu, doamnă Joliffe.

— Eşti prea amabil, domnule caporal, îţi voi cere permisiunea să mai răsuflu.

— Doamnă Joliffe, vă dau cuvântul meu că nu mai pot!

— Caporale Joliffe, mă copleşiţi!

— Nu, de data aceasta nu, doamnă, e imposibil!

Acestea erau răspunsurile pe care le primea aproape invariabil fericita pereche. Dar caporalul şi nevasta sa insistau atât de mult, încât şi cei mai potrivnici sfârşeau prin a ceda. Şi se mânca pe rupte, se bea pe nerăsuflate! Se vorbea cu glas tot mai tare! Soldaţii şi slujbaşii se însufleţeau. Aici se vorbea de vânătoare, dincolo de negoţ. Câte planuri nu se făceau pentru sezonul viitor! Toată fauna regiunilor arctice n-ar fi fost de ajuns ca să-i mulţumească pe aceşti vânători întreprinzători. De pe acum, urşii, vulpile şi boii moscaţi cădeau răpuşi de gloanţele lor! Castorii, herminele, jderii, vizonii se prindeau cu miile în capcanele pe care le puneau. Blănurile scumpe se vor îngrămădi în magaziile Companiei, care în acest an va realiza beneficii peste orice aşteptări! Şi în timp ce băuturile servite din belşug aprindeau închipuirea europenilor, indienii gravi şi tăcuţi, prea mândri pentru a admira, prea prudenţi pentru a promite, îi lăsau pe ceilalţi să pălăvrăgească, sorbind între timp cantităţi mari din licoarea de foc a căpitanului Craventy.

Căpitanul, fericit de această larmă veselă, bucuros de plăcerea făcută sărmanilor oameni, aruncaţi — cum s-ar spune — departe de ţinuturile locuite ale lumii, se plimba încântat în mijlocul invitaţilor săi, răspunzând invariabil la toate întrebările care se refereau la serbare:

— Întrebaţi-l pe Joliffe, întrebaţi-l pe Joliffe!

Şi ei se adresau lui Joliffe, care avea totdeauna câte un răspuns amabil pentru fiecare.

Printre cei ce se-ngrijeau de paza şi de serviciul fortului Reliance trebuie pomeniţi câţiva, deoarece ei vor deveni obiectul unor întâmplări îngrozitoare pe care nici o minte omenească nu putea să le prevadă. Vom menţiona între alţii pe locotenentul Jasper Hobson, sergentul Long, soţii Joliffe şi pe cele două străine cărora căpitanul le făcea onorurile seratei.

Locotenentul Jasper Hobson era un om de vreo patruzeci de ani.

Scund şi subţirel, dacă nu era prea robust, în schimb energia sa morală îl făcea să învingă toate piedicile şi să întâmpine senin orice greutate. Era un «copil al Companiei». Tatăl său, maiorul Hobson, un irlandez din Dublin, mort în urmă cu câţiva ani, locuise multă vreme împreună cu doamna Hobson în fortul Assimboine. Acolo se născuse Jasper Hobson. Acolo, la poalele Munţilor Stâncoşi, îşi petrecuse copilăria şi tinereţea, în mijlocul naturii. Crescut cu severitate de maiorul Hobson, prin curajul şi sângele său rece, ajunsese un adevărat «bărbat» la vârsta când alţii mai sunt încă nişte copilandri. Jasper Hobson nu era vânător, ci soldat, un ofiţer inteligent şi îndrăzneţ.

Ca urmare a meritelor sale binecunoscute, fu însărcinat să comande o expediţie în Nord. Această expediţie avea drept scop să exploreze părţile septentrionale ale lacului Grand-Ours şi să înfiinţeze un fort la capătul cel mai îndepărtat al continentului american. Plecarea locotenentului Jasper Hobson trebuia să aibă loc în primele zile ale lunii aprilie.

Dacă locotenentul reprezenta tipul desăvârşit al ofiţerului, sergentul Long, om de cincizeci de ani, a cărui barbă aspră părea făcută din fibre de cocos, era tipul soldatului brav, ascultător prin temperament, necunoscând decât consemnul, nediscutând niciodată un ordin, oricât ar fi fost el de neobişnuit, îndeplinind fără crâcnire dispoziţiile primite — o veritabilă maşină în uniformă, dar o maşină perfectă care nu se uza şi mergea fără oprire şi fără a obosi vreodată. Poate că sergentul Long era puţin cam aspru cu oamenii săi, cum dealtfel era şi cu sine însuşi. Nu tolera nici cea mai mică încălcare a disciplinei, pedepsindu-şi ostaşii fără milă la orice abatere, el neputând fi niciodată prins cu o greşeală. Trebuie totuşi spus că dacă le comanda ce să execute, o făcea fiindcă-l obliga gradul, căci nu simţea nici o plăcere să dea ordine, într-un cuvânt, era un om născut pentru a primi dispoziţii, şi anihilarea aceasta a voinţei se potrivea cu firea lui pasivă.

Cu astfel de oameni se fac însă armatele temute. Ei nu reprezintă decât braţele în serviciul unui singur creier. Nu este aceasta adevărata organizare a forţei ? Două tipuri au fost imaginate de mitologie. Briareu cu o sută de braţe şi Hidra cu o sută de capete. Dacă pui la întrecere aceşti doi monştri, care din ei va câştiga? Briareu.

Pe caporalul Joliffe îl ştim. Era poate «musca» (2) din fabulă, dar îţi plăcea s-o auzi bâzâind. Ar fi fost mai bun ca majordom decât ca soldat, îşi dădea seama şi el. De aceea îşi spunea «caporal însărcinat cu amănuntele», dar s-ar fi pierdut de o sută de ori în aceste amănunte, dacă micuţa doamnă Joliffe nu l-ar fi călăuzit cu o mână sigură. Ca urmare, caporalul Joliffe asculta de soţia sa, deşi nu voia s-o recunoască, zicându-şi, fără îndoială, ca Sancho, filozoful: «Nu-i mare lucru un sfat de femeie, dar trebuie să fii nebun să nu-ţi apleci urechea la el».

Elementul străin printre persoanele de la serată era, cum s-a mai spus, reprezentat de două femei în vârstă de aproximativ patruzeci de ani. Una din ele merita într-adevăr să fie considerată pe primul loc al călătoarelor celebre. Rivală a lui Pfeiffer, Tinne, de Hell, numele ei, Paulina Barnett, fusese citat cu respect de mai multe ori la şedinţele Societăţii regale de Geografie. Paulina Barnett, urcând cursul râului Brahmaputra până la munţii Tibetului şi traversând apoi un colţ necunoscut al Noii-Olande, de la golful Cygnes la golful Carpenterie, dovedise calităţi de mare exploratoare.

Rămasă de 15 ani văduvă, pasiunea călătoriilor o atrăgea tot timpul spre ţări necunoscute. Avea o statură înaltă, şi chipul ei, încadrat de un păr lins uşor încărunţit, pe care-l pieptăna cu cărare la mijloc, trăda o reală energie. Ochii, uşor miopi, se ascundeau în spatele ochelarilor cu ramă de argint, sprijiniţi pe nasul lung cu nări fremătătoare ce păreau că «aspiră spaţiul». Din mersul poate puţin bărbătesc, ca din toată fiinţa sa, se desprindea mai puţin graţia decât forţa morală. Era o englezoaică din comitatul York, având oarecare avere pe care în cea mai mare parte şi-o cheltuia pe expediţii aventuroase. Şi dacă se găsea acum la fortul Reliance, însemna că o nouă explorare a atras-o la acest post înaintat. După ce fusese în regiunile echinoxiale, voia fără îndoială să pătrundă acum în ţinuturile polare. Prezenţa ei la fort era un eveniment. Directorul Companiei o recomandase printr-o scrisoare adresată special căpitanului Craventy, rugându-l să-i uşureze celebrei călătoare realizarea proiectului de a ajunge până la ţărmurile mării polare. O mare încercare pentru exploratori! Trebuia reluat drumul parcurs de Hearne, MacKensie, Raë şi Franklin. Câte oboseli, câte greutăţi, câte pericole în lupta cu groaznicele stihii ale acestei clime! Cum îndrăznea o femeie să se aventureze acolo unde atâţia exploratori eşuaseră sau pieriseră? Dar străina care se găsea acum la fortul Reliance nu era o femeie oarecare; era Paulina Barnett, laureată a Societăţii regale de Geografie.

Mai trebuie adăugat că vestita călătoare avea în serviciul ei pe Madge, nu numai slujnică, ci şi prietenă devotată, curajoasă, netrăind decât pentru stăpâna ei, o scoţiană din vremurile de altădată, pe care şi un Caleb (3) ar fi putut-o lua de nevastă fără să-şi strice reputaţia. Madge era cu câţiva ani mai în vârstă ca Paulina, şi anume, avea cu cinci ani mai mult. Era înaltă şi bine făcută. Amândouă se tutuiau. Paulina o considera pe Madge ca pe o soră mai mare; Madge o trata pe Paulina ca pe fiica ei. Pe scurt, cele două femei formau o singură fiinţă.

Şi pentru a da totul în vileag, în onoarea doamnei Paulina îi poftise căpitanul Craventy în această seară pe funcţionarii săi şi pe indienii tribului chippeways. Într-adevăr, călătoarea trebuia să meargă cu detaşamentul locotenentului Jasper Hobson în explorarea sa spre nord. În cinstea doamnei Paulina Barnett marea sală a factoriei răsuna de urale vesele.

În această memorabilă seară soba a consumat un chintal de cărbune din cauză că afară se lăsase un frig de 24° Fahrenheit (—32° Celsius), fortul Reliance fiind situat la 61°47' latitudine septentrională, la mai puţin de 4° de Cercul Polar.

--------------------------------------------------------------
1 Propelle cutem - înfige cuţitul (în limba latină) - o ironie a autorului la adresa vânatului fără restricţii.
2 Referire la fabula lui La Fontaine «Musca şi diligenţa».
3 Caleb — personaj din «Logodnica din Lamermour» de Walter Scott, tip al slujitorului fidel şi devotat.

dolbys2001@gmail.com

© 2008 by www.jules-verne.ro